“Ma doare crud un trandafir
Cules din raiul de gradini
Ce-ti izvorasc din suflet”
O strofa uitata de vremuri si de timp.. . am citit-o acum ceva timp(4 ani) intr-o revista de tinere talente… m-a lasat pe spate. Mi s-a parut geniala. Mai erau 3 strofe pe care timpul mi le-a sters din memorie… se termina poezia cu “Si nu-ti aduci aminte”
Azi in tranvai Luceafarul, in interpretarea atistica a unei mici actrite care cerea cate 50 de bani pentru reprezentatie.
“Ce-ti pasa tie chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece”
Intre timp un chip de lut se golea de lichide… cu spatele la toti ceilalti, izolat de toata lumea din jur, de masini si tranvaie, doar el si hornul care tinea pe post de copac…
E noapte si tarziu si ma intreb de ce o fac pe suparatul atat de des si de ce indepartez lumea din jurul meu doar pt ca nu obtin ce vreau, si stim ca asta e aproape imposibil si poate ar trebui sa ne multumim cu o imbratisare, sa ne multumim cu un sarut furat, sa ne multumim cu o relatie perfecta, poate nu ar trebui sa desconsideram ceea ce avem doar pentru ca stim ca se poate si mai mult. Daca totusi nu exista nimic mai sus de cer? Cum te-ai simti daca ai ajunge pana Sus si dorind sa mai urci cineva ti-ar raspunde sec: “Hei tu, unde vrei sa mai urci? Aici s-a terminat! Nu e nimic mai sus!” ?!?!?! Probabil ca am cauta usa secreta ce duce mai sus… am inspecta pana la infinit tavanul in cautarea crapaturi…