Insemnari http://gelu11.ro Fri, 10 Sep 2021 12:37:01 +0000 en hourly 1 https://wordpress.org/?v=5.8.9 Gura Humorului http://gelu11.ro/2020/06/gura-humorului/ http://gelu11.ro/2020/06/gura-humorului/#respond Mon, 22 Jun 2020 01:14:09 +0000 http://gelu11.ro/?p=2114

Gura Humorului e tipa aia deșteaptă și de treabă din liceu pe care toată lumea o știe pentru că are sâni mari. Deși nu e clar dacă i-a văzut cineva, sau măcar un decolteu, toți adolescenții își imaginează ce le-ar face și sunt convinși că nu mai sunt țâțe ca astea în toată lumea.

Dacă nu ați auzit încă de orășelul ăsta din Bucovina cu siguranță ați auzit de unul din cartiere. Voroneț. Am vizitat prima oară mănăstirea destul de târziu și doar pentru că am adus o fată să se bucure și ea de celebrul albastru. Nu m-a impresionat și îi recomand oricui mai bine să viziteze Mânăstirea Humorului că măcar acolo ai un turn în care te poți urca și afla câți kilometri sunt până la Londra.

Aflat la gura de vărsare a pârâului Humor în Moldova (de aici și numele) e locul perfect să-ți crești complexele și sentimentele de superioritate. Nu ești moldovean, dar nici nu s-a întâmplat nimic de când au plecat austriecii. Cinematograful s-a închis după ce a rulat pentru două luni Titanic, în casa de cultură aveau loc festivitățile de absolvire și-și împărțea toaletele cu discoteca din oraș, numită cum altfel decât VIP, iar marțea e zi de piață.

Când eram dat afară din casă pentru ca să-mi relaxez ochii de la prea mult Jules Verne și de la jocurile din fața blocului pentru că eram prea tocilar, ajungeam în lunca Moldovei unde căutam comori. În una din zile chiar am descoperit una. O grămadă mare de marmură sub niște plăci de beton. Cum nu aveam cum să aflu cât costă, am presupus că foarte mult. Câte culegeri, carioci și lipici puteam să-mi cumpăr! Nu trebuia decât să găsesc un loc mai sigur unde să-l depozitez, un loc unde nu ajungeau văcarii care cu siguranță și-ar fi băgat nasul peste comoara mea.

Toată lumea știe de cetatea de scaun a lui Ștefan cel Mare de la Suceava, dar nimeni nu știe de cetatea, cel puțin începută, din vârful pădurii de deasupra cimitirului din Gura Humorului. A mai rămas doar temelia a ceea ce trebuia să vegheze peste drumul de peste Obcinile Bucovinei. Am găsit ruinele cu un an înaintea comorii de marmură. E un drum anevoios până acolo și în mijlocul poieniței din vârf e o mică pădure de brazi tineri.

După câteva zile am rămas fără cărămizi ce puteau fi scoase și în spatele cărora să pot ascunde bucățile albe cărate în rucsacul de școală. Am vrut să fac o groapă dar nu aveam cu ce să sap așa că am ascuns ce mi-a rămas sub niște rădăcini și mi-am promis că o să mă întorc mai pregătit. Nu am făcut-o.

Am revenit după șapte ani când, aducându-mi aminte de comoară, i-am promis iubitei din 11C că dacă vine cu mine până-n vârful pădurii va descoperi un lucru magic. Am început să caut cărămizi ce ascund ceva în spatele lor, povestindu-i despre cât de naiv eram când eram mic. După zece minute m-a tras de umeri și mi-a zis că se aștepta la altceva. M-a sprijinit de un copac și mi-a băgat limba în gât.

  • Bănuiesc că ai căciuliță
  • ?!?
  • Deci nu?
  • Nu cred

S-a desprins de mine și a început să coboare direct prin pădurea deasă de brazi. Am prins-o din urmă când a ajuns la gardul cimitirului. Am avut suficient timp până atunci să mă prind la ce se referea.

  • Nu m-am gândit așa departe. Scuze!
  • Nu te-ai gândit

La următoarea întâlnire nu am mai urcat până la cetate ci ne-am oprit după prima serpentină din vechiul drum părăsit. Cu multe emoții reușisem să-mi fac curaj și cumpărasem prezervative de la ultimul magazin din oraș de la ieșirea spre Frasin, unde erau șanse mici să o știe cineva pe mama. Venisem inclusiv cu o pătură, pe care am întins-o pe frunze după ce am dat deoparte  crengile uscate.

Ne-am dezbrăcat în tăcere, am scos cutia de Love Plus, m-am chinuit puțin să trec de primul strat de celofan și am început să trag de ambalajul alunecos al primului prezervativ pe care urma să-l folosesc. Ea mă aștepta întinsă pe spate pe pătura flaușată cu ursuleți. Am scos și ultimul strat de plastic de pe ce-mi urma să mă scape de virginitate și am încercat să-l rulez pe penisul antrenat ani de zile pe imagini din Infractorul și mai nou pe pozele color de pe dischetele împrumutate de la colegi.

  • Scuze, nu merge

A plecat fără să mă aștepte să strâng pătura. Aș fi mers după ea, dar nu aș fi știut cum să-i explic maică-mi unde a dispărut cuvertura de peste canapeaua din sufragerie.

Faptul că sunt din Bucovina a început să capete mai multă importanță în momentul în care am plecat de acolo și mă întorceam acasă de câteva ori pe an. Suna mai exotic ca Ploiești, Focșani sau chiar decât Constanța. Avantajul unui orășel aflat la 500 de Km de București și care are un marketing relativ decent: “Inima Bucovinei!”.

Ajuns la facultate am ajuns să folosesc cu succes un prezervativ, am scăpat de imaginea de tocilar și începeam să recuperez tot ce am pierdut în liceu legat de socializare. Știu că unii au o problemă cu momentul în care introduc tipa agățată în Club A în viața de familie, dar eu nu am avut-o niciodată. Toate tipele cu care aveam o relație mai lungă de o lună erau încântate să vină cu mine în vizita semestrială la origini. Eu mă foloseam de asta să primesc un blow job în locurile în care îmi construisem cu zece ani înainte fantezii romantice.

Cu tipa cu care nu m-am futut la 17 ani m-am reconectat din greșeală pe Facebook când a comentat la statusul profului de română. Am început să vorbim amuzați de relația din trecut. Între timp se mutase în Franța unde își făcea doctoratul și urma să vină în România de ziua orașului. Chimia dintre noi era mult mai evidentă decât în timpul liceului, dar eu eram în fața unei dileme: să merg singur și într-un final să ne futem, sau să merg cu prietena mea de atunci, cu care eram de peste două luni. I-am explicat dilema tipei sperând că așa nu va mai exista cu cine să merg și răspunsul ei m-a surprins: “De ce nu amândouă?”

Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu există lucru mai important ca sinceritatea. Nu exista un plan anume dar urma să ieșim toți trei la bere și apoi să vedem unde se ajunge. De când am plecat din Gara de Nord și până ne-am văzut la terasa din centru nu m-am simțit niciodată atât de exploatat sexual. Ea a venit cu ideea și voia să o vadă implementată, dar în cele 8 ore la cușetă din treizeci în treizeci de minute îi primeam mâna în vizită sub blugi, deși patru bătrâni sforăiau deasupra noastră.

O felație de “ce frumos e aici”, odată ajunși în apartamentul de două camere la șase dimineața, niște “hai că au mers la piață, sigur nu se întorc în 30 de minute” și un “hai că nu ești omul de doar cinci beri” a fost preludiul la ce urma să fie primul meu threesome. Am încercat timid să sugerez să continuam discuția aprinsă de la terasă, pornită nu de mine, despre comoara de marmură, într-o cameră din hotelul de lângă, dar fetele erau hotărâte să vadă dacă a mai rămas ceva din ea.

Am urcat gâfâind până acolo doar ca să repet scena cu cărămizile. De data asta după prima nereușită prietena de-atunci s-a pus în genunchi și mi-a deschis cureaua. M-am întors, și prin golul lăsat de drum se vedea tot orașul șerpuind în jurul Moldovei pe lângă fața puțin șocată a prietenei mele din liceu.

  • Est-ce que?!

Am fost părăsit cu pantalonii în vine ca să se înțeleagă prin niște săruturi lungi despre ce era vorba. Am ajuns până la 42 la număratul de blocuri din oraș până și-au adus aminte de mine, care aveam pregătit regulamentar un prezervativ gata să fie băgat în luptă.

  • Nu are sens, au zis aproape în cor.

Prietena s-a întors cu spatele în timp ce tipa din liceu și-a dat seama într-un final de ce are mâini și încerca să aducă la viață motivul pentru care ne aflam acolo.

Am penetrat două tipe în cinci minute, eu eram mulțumit și am numit asta o zi mișto. După ce am ejaculat peste doi sâni și un pic, una din ele a vrut să fie mai aproape, le-am lăsat să se bucure liniștite de clitorisul altcuiva întrebându-mă dacă acel GURA HUMORULUI de pe dealul de sub relee e chiar făcut de oi care au păscut până la pământ iarba dintre gardurile în care au fost puse.

]]>
http://gelu11.ro/2020/06/gura-humorului/feed/ 0
Căpșuni cu smântână și mămăligă http://gelu11.ro/2020/04/capsuni-cu-smantana-si-mamaliga/ http://gelu11.ro/2020/04/capsuni-cu-smantana-si-mamaliga/#respond Fri, 17 Apr 2020 19:17:43 +0000 http://gelu11.ro/?p=2111 Acum șase ani începusem una din relațiile mele pasagere de Club A când, după câteva săptămâni, mi-am dat seama că e mai mult decât o aventură. Stăteam cu săptămânile unul la celălalt și totul părea foarte natural între noi doi. Deși părea că suntem din lumi total diferite (ea doctor veterinar, eu programator; ea cu o gașcă mare de prieteni, eu un lup singuratic; ea cu clasicii ruși, eu cu americani contemporani) am început, fără să ne dăm seama, să avem lucruri pe care le făceam doar împreună. Unul dintre ele era să ne uităm la tenis. Eram aproape fanatici când juca Halep.

Deși cu câteva luni înainte nici unul dintre noi nu știa să țină scorul într-un game, atunci când a început Wimbledon-ul așteptam fiecare meci îmbrăcați în alb cu o porție din desertul oficial în mâini. Andreea era cea care pregătea căpșunile cu smântână și până în sferturi, când m-a sunat tata să mă întrebe dacă am văzut că s-a calificat a noastră în semifinale nici nu realizasem de ce gustul mi se părea atât de cunoscut.

Cred că aveam zece ani când am rămas pentru o săptămână singur cu tata acasă. Mama era plecată la Iași pentru o operație. Ne lăsase mâncare în frigider și ne-a zis că dacă nu ne ajunge putem să ne mai prăjim niște cartofi sau să ne mai facem câte un ochi dimineața.

În a doua sau a treia zi de când eram singuri tata s-a întors din piață cu o sacoșă plină de căpșuni.

  • Uite ce-am luat! Nu-s ca alea a lu’ bătrânu, Dumnezeu să-l ierte, dar sunt dulci și proaspete. Le-am luat de la cineva de la mine din sat. M-a recunoscut și mi-a zis că nu mai e același soi ca pe vremuri, dar astea sunt mai rezistente. Săracii cât mai stăteau încovoiați printre straturi.
  • Da, sunt dulci. Când să mai iau una mi-a tras punga.
  • Îți ajunge de poftă. Stai să fac o mămăligă și să văd dacă ne-a lăsat maică-ta smântână pentru supă.

Atunci a fost singura dată când l-am văzut pe lângă aragaz făcând altceva decât să încălzească mâncare. În timp ce a lăsat mămăliga să se răcească, așa se mănâncă ca să nu se prindă de stomac, a spălat și curățat căpșunile, le-a tăiat în două sau în patru și le-a amestecat cu smântână într-un bol de salată. A pus apoi câte un polonic de mămăligă în două farfurii adânci și a turnat peste câte o jumătate din amestecul rozaliu.

Mămăliga era cam tare, sărată și cu niște cocoloașe, smântâna puțin cam acră, dar căpșunile făceau ca gustul să aibă sens și să-ți dorești încă o lingură, încă o lingură și încă o lingură.

Înainte de semifinală i-am zis că am o surpriză pentru ea și că o să pregătesc eu desertul. În momentul în care a început meciul încă mai aveam mămăliga pe foc, așa că a trecut primul set până s-a răcit. Când am venit într-un final învingător si mândru din bucătărie își pierduse puțin răbdarea. Eu eram convins că nu are cum să nu-i placă: gustasem și era exact ce trebuie.

  • Glumești, nu?
  • ?!
  • Mămăligă? Faci mișto?
  • Nu, nu! Gustă! E genial, crede-mă!

Se simțea prin privirea ei disconfortul de a încerca așa ceva, dar m-a lăsat să-i dau o lingură cu ce credeam eu că e combinația perfectă. Jumătate mămăligă rece, jumătate smântână cu frânturi de căpșuni. A închis ochii și a luat toată lingura. În momentul acela comentatorii au făcut liniște și jucătoarea noastră se tăvălea pe iarba londoneză. Andreea a scuipat ce avea în gură, eu am scăpat farfuria, ea a plecat, eu mi-am zis că asta a fost să fie.

După alte câteva relații pe care le credeam cu potențial și care s-au terminat cu o porție de căpșuni cu smântână și mămăligă am ajuns să am rezerve în congelator ca să nu depind de sezon. La început mi s-a părut amuzant și îmi ziceam că oricum nu ar fi mers, dar în timp toată povestea asta cu gustul perfect pentru un desert a prins rădăcini. Am început să-l prepar și să-l prezint ca un mousse de mălai acompaniat de căpșuni trase prin smântână, dar fără să difere reacția. Cel mult primeam un “interesant” din politețe.

Împărțeam de câteva luni același apartament cu o tipă creață cu ochi verzi, când m-am trezit învârtind făină de porumb într-un ceaun. În dimineața aceea am fost împreună la piață și am fost convinși de un bătrân să gustăm din căpșunile pe care le avea pe tarabă. Erau foarte dulci, deși la cât de albicioase erau credeam că sunt încă crude.

  • Pot să le fac cu smântână?
  • Da, desert perfect.
  • Nu neapărat desert.
  • Cum crezi tu. Mersi oricum pentru mămăligă. Chiar voiam să mă apuc și eu de asta.

Ne-am pus amândoi câte un polonic din ceaun, ea și-a curățat oul și l-a pus lângă, eu am turnat din căpșuni peste.

  • Dubios! A zis asta în timp ce a scos muștarul din frigider și a pus o lingură din el peste ou.
]]>
http://gelu11.ro/2020/04/capsuni-cu-smantana-si-mamaliga/feed/ 0
Random – despre reîntâlniri și curaj http://gelu11.ro/2020/03/random-despre-reintalniri-si-curaj/ http://gelu11.ro/2020/03/random-despre-reintalniri-si-curaj/#respond Sun, 15 Mar 2020 15:02:25 +0000 http://gelu11.ro/?p=2108 Cu Gelu am început să ies la bere din greșeală. Eram în Argentin acum unsprezece ani când am primit un SMS de la o Miruna: “Scuze, nu mai ajung în seara asta. Ne auzim.”. Nu voiam să fiu personajul clasic de la acele mese de plastic și să beau singur dar mai aveam jumătate de Timișoreana și afară era cald. Mi-am terminat berea și înainte să mă ridic să plec a apărut Gelu care și-a scos o carte de doi lei, pe care tocmai o luasem de la anticariatul de pe Doamnei și a început să citească în fața mea. Mi-am mai luat o bere și i-am scris Mirunei că “e ok”.

– Nu te mai stresa. Nu-ți scade din masculinitate dacă stai singur la masă într-o crâșmă.
– Crezi asta?
– Da, nu-l doare pe nimeni nicăieri de tine.

M-am relaxat și am mers după încă o bere. M-am întors pe scaunul de plastic și Gelu mi-a scos laptop-ul din geantă și a început să scrie. Părea concentrat. Cu greu mi-am făcut curaj să-l întrerup

– Nu e prea multă gălăgie?
– Așa ai crede dar poveștile celor de lângă trebuie scrise de cineva.

Așa a apărut povestea satului din Norvegia în care bărbatul cu cioc de la masa din stâga noastră era
Dumnezeu.

Seria asta de întâlniri a continuat mulți ani după dar treptat Gelu a început să scrie din ce în ce mai puțin. Eu începusem să fiu din ce în ce mai conștient de ce mă face fericit, Gelu mai pasionat de Murakami și din ce în ce mai des îmi scotea laptopul doar ca să deschidă Outlook-ul.

Acum două săptămâni când eram deja obișnuit ca în barul meu de cartier după două beri să mă întâlnesc cu el doar în momentul în care muncește mi-a deschis EverNote-ul.

– Tu ce zici, să scriu despre curaj sau despre revedere cu un fost coleg?
– Despre curaj. Despre cum a fost când s-a născut Ana, de cum ai intrat palid în sala de nașteri. Ai putea începe de acolo.
– Nu știu unde aș putea ajunge și oricum erau alte sentimente mult mai puternice atunci.
– Despre reuniunea de zece ani?

Când am primit invitația să intru în grupul de Absolvenți AC 2009 erau deja câteva sute de oameni adunați acolo și se discuta de câteva săptămâni despre reuniune. Erau câteva sondaje deschise legate de o dată preferată dar nu exista nici o decizie. Am închis pagina gândindu-mă că ar fi ciudat să mă duc țînând cont că nu ieșeam la bere cu ei nici măcar în facultate.

– Valoros text până acum. Aproape artistic.
– Mori!
– Uitasem de expresia asta. Și totuși ai mers! Hai să apară “decizia de a merge la luptă”.

După două luni, când uitasem de reuniune, o colegă de birou cu care nu mă intersectasem deloc în facultate, m-a întrebat dacă vin pentru că nu m-a văzut pe listă (unde se adunaseră deja două sute de oameni) și mai sunt doar două zile în care pot să mă înscriu. I-am zis că nu are sens dar am intrat totuși să văd câți din foștii colegi de grupă s-au înscris. Trecând prin lista am văzut-o acolo pe Ioana. Am fost șocat.

– Șocat? Nu a fost cu ține în serie? Nu mai bine “surprins”

Am fost surprins. Știam că de câțiva ani s-a mutat în Viena și în timpul facultăți a fost mai antisocială până și decât mine. Ne știam pentru că a fost colegă de grupă și de palier cu prima tipă cu care am avut o relație serioasă.

În anul trei ajunsesem să vorbim mult online și ne și vedeam o dată la câteva săptămâni atunci când eu nu aveam planuri cu tipele mele de atunci.

La un moment dat am vrut să donez sânge și în formular era o întrebare legată de câți parteneri sexuali ai avut în ultimul an. Înainte să spun că “14” mi-am dat seama că nu e de mine. Nici donatul și nici stilul ăla de viață. În mintea mea încă mai eram puțin acel Gheorghiță care nu vrea decât să întâlnească un suflet nobil pe care să-l iubească și căruia să-i fie fidel pe viață. Atunci, pe la 22, am avut “my midlife crises” și am plecat pentru două săptămâni singur în India – singura soluție la care m-am gândit ca să stau 16 zile fără sex.

După ce m-am întors m-am întâlnit cu Ioana și am continuat seria de lucruri previzibile și penibile: i-am propus că dacă într-un an nici unul dintre noi nu o să fie într-o relație serioasă atunci o să începem o relație. Ea a fost de acord și am semnat amândoi un contract cu clauzele de mai sus, am pus în calendar reminder cu “Cină Intercontinental” și ne-am văzut de viață. După maxim două ieșiri prin Club A am uitat complet. Când s-a făcut anul și eram în cele trei zile clasice de “între relații” am primit reminder cu programarea de peste două zile.

Eu eram singur. Ea era singură. Îndeplineam condițiile. I-am scris să o întreb ce mai face. Mi-a răspuns în câteva secunde că tocmai și-a plănuit un zbor spre Viena.

Ne-am mai văzut următoarea lună de câteva ori prin campus fără să vorbim despre întâlnirea ratată.

– Și a urmat revederea la reuniune. Sigur a fost interesant.
– Și a fost reuniunea…

– Ioanaaa…
– Geluu…

[Și două ore despre copilul meu și o ora despre viața ei în Viena.]

– Lipsește ce cred că ar trebui să fie punctul culminant: cum a fost întâlnirea, ce s-a întâmplat, ce poveste s-a renăscut.
– Lipsește!
– Clar poți inventa ceva. O consumare de pasiune după zece ani, o redesoperire de sentimente, ceva clar.
– Pare clar!
– Te las cu scrisul; mă duc la nevastă și la copil. Spor!

După câteva zile a apărut din nou.

– Ai găsit finalul care trebuie?
– Am încercat. Am simulat un “ne-am dat seama că eram suflete pereche”, un “acum e momentul perfect pentru noi (ambii prin despărțiri)” și inclusiv un “soția a avut un accident mortal” dar nu am ajuns nicăieri. Previzibil și ne autentic.
– Deci fără reîntâlniri? Te-ai întors la curaj?
– Prea greu. Am mai băgat o fisă la reuniune.
– Cu cine?
– Mădălina
– Ea nu a fost acolo
– Ar fi putut fi. E ficțiune, nu jurnal.

Eram la începutul facultății când am început să mă uit ca un nebun după o tipă ciudată care părea că trăiește în lumea ei în nebunia din Regie. O vedeam mereu singură. Am observat-o prima oară la orele de sport în timp ce juca volei. Ea părea rușinată de faptul că e fată și încerca să ascundă asta prin haine largi iar eu aș fi putut să stau în fața ei și să o privesc obsedant și nu m-ar fi văzut. Timp de doi-trei ani am tot admirat-o și atât. Nu îndrăzneam să risc să o scot din lumea ei și să o fac o mică parte din lumea mea (era de mult o mare parte din ea dar încercam să-mi ascund asta, nu voiam să-mi recunosc o nouă iubire platonică). Într-un final ne-am văzut pentru o secundă. A două zi pentru două secunde. După mai mult de o lună am reușit să vorbim timp de aproape un minut. Era omul acela ciudat care mă făcea să mă simt special doar pentru că o cunoșteam.

A trecut mult timp de la prima privire. Am ajuns să dansez lângă ea într-un club. Am ajuns să mă bucur de bucuria ei când asculta o trupp dubioasă, să sar lângă ea și să fie mai umană ca niciodată. Nu mai era omulețul acela ciudat care bântuia singură prin ploaie prin fața căminului. Avea un nume, avea breton, avea formele unei femei, avea mișcările unui hipster, avea privirea unui om real.

Stabilisem înainte să ajungem în club că o să dorm la ea în seară aia, vroiam să-mi fie clar că pentru mine o “iubire platonică” e o tipă pe care nu vreau să o pierd pentru un moment în care-mi mângâi orgoliul. Înainte să plecăm mi-a zis că nu mai pot veni la ea, că a văzut cum o privesc. Nu făceam decât să mă bucur de ea fără să vreau să schimb ceva.

– Asta e copy/paste de acum 10 ani. Trișezi!
– Ce contează? E la subiect.
– Dar ziceai că vroiai să te folosești de tema ca scuză să scrii.
– Știu ce am zis. Nu vezi că nu îmi iese?
– Hai că ai început decent. Trebuia doar să găsești un final. Ceva acțiune, ceva romantism. Ceva.
– Mi-e frică să încep acum să aberez. Dacă nu e autentic? Așa, cu ce am scris acum zece ani clar nu are cum să mă acuze cineva că nu e credibil.
– Știi ce zicea Florin: “nu tot ce s-a întâmplat în realitate e credibil din punctul de vedere al textului”. Sau ceva de genul asta.

La miezul nopții cei din Pirhania au început să strângă mesele. Ioana stătea la un hotel aproape de mine așa că m-am oferit să o conduc cu un Uber. Am urcat amândoi pe bancheta din spate și cu trei minute înainte de prima oprire a scos din geantă un plic în care se afla contractul nostru de acum unsprezece ani. Am coborât odată cu ea.

]]>
http://gelu11.ro/2020/03/random-despre-reintalniri-si-curaj/feed/ 0
Unsprezece http://gelu11.ro/2018/08/unsprezece/ http://gelu11.ro/2018/08/unsprezece/#comments Thu, 16 Aug 2018 19:48:16 +0000 http://gelu11.ro/?p=2101 Acum 11 luni stateam prin Baneasa langa un chiosc de cartier cu o Timisoreana in mana. La cativa zeci de metri se afla Ana care se nascuse de cateva zeci de minute. Ce repede a trecut tot timpul asta; si ce praf s-a lasat pe aici. Am avut de multe ori impulsul de a mai scrie ceva dar sentimentul de bine m-a inhibat cumva. Nu vorbesti de rau oameni care nu sunt prezenti si nu scrii lucruri de roz.

Nici nu stiu cum au trecut cele 11 luni. Cu fricile si bucuriile de la inceput, cu fricile si bucuriile de la mijloc, cu firicile si bucuriile de acum cand micul ghem mov a inceput sa se ridice singura in picioare si sa spuna “taaataaaaa”. Nu mai e mov de 11 luni, dar imaginea cand am vazut-o prima oara o sa ramana mereu cu mine; deocamdata de fiecare data cand vad un nou nascut ma mir ca si ea a fost asa.

De peste o saptamana sunt singur acasa. Am mai fost departe de ele dar atunci plecam eu; acum au plecat ele. Eu am venit cu ideea sa le trimit in “concediu”, gandindu-ma cu asteptari mari la saptamana mea de “burlac”, la toate lucrurile pe care le-am ratat de cand incerc sa fiu un tata responsabil. Multe zile cu bere cat vreau, fara scutece de schimbat, fara sa fiu nevoit sa dorm doar pe 10cm de pat, fara plimbari cu ea in marsupiu ca sa adoarma, fara picioare primite in fata in timpul noptii, fara pampers plin impins la 6 dimineata in nasul meu.

Si au trecut zilele astea si mi-am dat seama cat de naspa e sa ai un pat doar pentru tine; sa te trezesti si nu e nici un omulet Michelin care sa isi tina fundul sau picioarele lipite de fruntea ta; nu te trezeste nimeni plina de energie la sase dimineata; ajungi sa nu-ti mai faci, dupa cateva luni, numarul propus de pasi; bei mai multa bere dar cu mult mai putin sens.

Revenind la 11 – acum 11 ani m-as fi vazut aici? In nici un caz; dar nici acum un an. Oricat de mult ne-am pregatim pentru asta, experienta in sine e atat de diferita si greu de descris. De la raceli la micile achizitii pe care le face zilnic; de la frustrarea pe care o avem cand nu o putem convinge sa manance la zambetul pe care il lasa strainilor atunci cand se uita la ei, ii arata cu degetul si incepe sa rada.

Textul asta fara sens e asa, sa arat ca inca mai traiesc si sunt cel putin la fel de fericit ca atunci cand va povesteam de mici aventuri sexuale.

]]>
http://gelu11.ro/2018/08/unsprezece/feed/ 1
Peste ani http://gelu11.ro/2018/01/peste-ani/ http://gelu11.ro/2018/01/peste-ani/#respond Fri, 26 Jan 2018 20:30:17 +0000 http://gelu11.ro/?p=2095 Stau într-un bar și fumez. Au trecut zeci de luni de când nu am mai făcut asta. S-au schimbat atât de la multe. Acum câțiva ani lucrul ăsta era atât de normal; în seara asta când am intrat și am văzut scrumierele pe masă și am simțit fumul m-am gândit că primele lucruri pe care trebuie să le fac odată ajuns acasă e să-mi pun hainele pe balcon și să mă bag sub duș.

De câteva luni tot încerc să scriu un text ca pe vremuri, personal și fără temă dată. De obicei dorința asta pornește de la câte un Facebook Memorie în care apare un link spre blog-ul ăsta. Cum s-au schimbat preocupările, experiențele și dorința de a le împărtăși. Acum șapte ani eram super entuziasmat de o tipă agățată în tren, de un threesome, de o conversație auzită în 41; acum schimb scutece și nu-mi vine să cred cum a evoluat asta mică, de la ghemul mov murdar și extrem de urât pe care l-am văzut cum plângea pentru prima oară, la mascota Michelin care își duce cărticica la gură.

Reminder-ul de azi a fost că acum șapte ani mi-am găsit “peștera mea de burlac”. Nu am regretat în nici o clipă momentul în care am părăsit-o. Acum e la fel de natural să o iau cu o mână pe chestia asta mică și grasă și să o pun sub jetul de la chiuveta din baie cum îmi era pe vremuri să-i spun unei tipe din Club A că nu vreau să o agăț dar să știe că nu există metrou în Drumul Taberei și ar trebui să-și păstreze niște bani de taxiu pentru dimineață.

Același număr de fobii totuși. Nu mai e frica de a fi deconspirat ca tipul nepriceput care se ascunde în spatele cuvintelor multe și frumoase, e drumul cu Uber până la spital când i-a apărut pentru a doua seară consecutiv urme de sânge în scutec. Nu mai am emoții că nu-mi va mai răspunde la mesaje ci mi-e frică de faptul că poate totuși n-am citit cărțile care trebuie de cum să crești un copil independent și fericit. Nu mă întreb dacă o voi convinge pe tipa de la bar să vină cu mine ci sper că peste zeci de ani nu o să dea de oameni ca mine.

Unul din puținele lucruri care au rămas constante în ultimii zece ani a fost dorința de a sta, ca acum, singur într-un bar gălăgios. Nici atunci, nici acum, nu o fac ca să scap de ce mă așteaptă acasă ci mai degrabă invers; să-mi confirm că încă sunt fericit cu mine (lucru care vi-l doresc și vouă).

]]>
http://gelu11.ro/2018/01/peste-ani/feed/ 0
Bormașina http://gelu11.ro/2017/10/bormasina/ http://gelu11.ro/2017/10/bormasina/#respond Wed, 11 Oct 2017 21:07:49 +0000 http://gelu11.ro/?p=2090 Până să ne mutăm la casa noastră (așa se zice, dar evident că vorbim de apartament în bloc din ‘80), vecinii erau și ei închiriați. Dacă aveam probleme cu ei, îi tratam ca pe igrasia din baie: lasă, că nu ne deranjează așa mult, scăpăm de ei când ne mutăm”.

Unul din lucrurile care ne-a atras la apartament a fost faptul că era deja renovat, așa că nu mai era nevoie de șantier. Ne era frică atât de procesul de a găsi și de a ne înțelege cu meseriașii, dar și de faptul că ar fi trebuit să negociem cu vecinii orele în care era ok să dăm tencuiala jos de pe pereți.

Inevitabil, am avut nevoie de câteva schimbări, printre care și de instalat o priză în balcon pentru un mini frigider care să-mi țină berea rece și la îndemână. Asta a însemnat că electricianul a trebuit să dea o gaură prin peretele de beton dinspre dormitor. În timp ce făcea asta, a sunat cineva la ușă. Cu ceva emoții, am deschis și am dat nas în nas cu o tipă cam de vârsta mea, cu un copil în brațe:

– Stau deasupra. E program de liniște! Nu pot să-mi adorm copilul!

Nu voiam să mă pun rău cu vecinii din prima și nu aveam nici cea mai mică idee care e programul de liniște, așa că l-am rugat pe meseriaș să înceteze cu găurile. Din fericire, deja terminase partea gălăgioasă a lucrării.

După 30 de minute am ieșit să-l conduc și m-am întâlnit cu administratorul, care m-a întrebat dacă sunt noul proprietar de la trei. I-am zis că da, am mai schimbat niște gratuități, și, după ce ne-am salutat de rămas-bun, m-am întors să-mi hrănesc curiozitatea legată de orele de liniște. Se pare că la prânz programul de adormit sugarii e între unu și trei, nu de la doisprezece. Voiam să merg la vecină să-i spun că a venit fără motiv la ușă, dar deja era trecut de unu și nu voiam să trezesc copilul.

Acum două seri, pe la două noaptea, mi s-a făcut sete și am mers până în bucătărie să-mi torn un pahar cu apă. La întoarcere, de deasupra se auzea un scârțâit ciudat. Mi-a luat câteva secunde să mă prind despre ce e vorba. Au trecut ceva ani de când nu m-am mai confruntat cu așa ceva. M-am așezat confortabil pe canapeaua din sufragerie și am continuat să ascult, sperând că gama de sunete se va lărgi. Nu a fost cazul. După maxim cinci minute s-au oprit cu totul.

Ieri mi-am comandat bormașină, lucru pe care probabil trebuia să îl fac de prima oară, când am semnat contractul de vânzare-cumpărare. Azi mi-a ajuns. Cred că ăsta e unul din lucrurile care diferențiază un proprietar de un chiriaș: dacă are sau nu propria mașină de făcut găuri și zgomot.

La 15:01 am început să dau găuri. Teoretic, aveam de montat un dulap în baie și o bară de Ikea pentru agățat ustensile în bucătărie. Practic, nu voiam decât să fac zgomot. Surprinzător, cele două au fost montate în mai puțin de zece minute și cu efort minim. Am așteptat cinci minute, și, pentru că nu a sunat nimeni la ușă, m-am gândit că poate zgomotul nu a fost prea puternic, niciunul din pereți fiind de beton. Am căutat planul apartamentului și nu prea aveam motiv să dau vreo gaură în pereții de rezistență. Noroc că mi-am adus aminte că într-o săptămână îmi vine biblioteca și o să acopere complet unul din pereți, așa că am început să-l găuresc fără noimă.

Pe la a zecea gaură, când deja nu mai puteam să țin prea bine bormașina în mână de la vibrații, a sunat într-un final cineva la ușă. Aveam de dimineață discursul în cap și l-am repetat o ultimă dată până am ajuns la ușă. Vă deranjează zgomotul? Asta e, e trecut de trei, nu mai e program de liniște. Dar știți când e program de liniște? La două noaptea! Ați putea și voi să ungeți canapeaua aia, nu de alta, dar treziți copilul. Sau o faceți și voi pe podea, că nu sunteți animale să deranjați tot blocul. Sau între opt dimineața și unu la prânz. Sau de la trei până la zece. Sau să…”

Am deschis și era vecina de lângă, o bătrână de 90 de ani cam surdă, care voia să știe dacă sunt acasă și fac ceva lucrări că tot are impresia că îi bate cineva la ușă. I-am zis că da, dau niște găuri în peretele comun cu holul ei de la intrare. S-a liniștit și mi-a urat spor.

 

(publicat prima oara aici)

]]>
http://gelu11.ro/2017/10/bormasina/feed/ 0
Curvă de om http://gelu11.ro/2017/04/curva-de-om/ http://gelu11.ro/2017/04/curva-de-om/#respond Tue, 25 Apr 2017 16:03:41 +0000 http://gelu11.ro/?p=2086 Acum șase ani, dacă era să mă întrebi cum mă descriu în trei cuvinte, ți-aș fi spus simplu și sincer: „Curvă de om”.

Nu aveam aventuri de o noapte; aveam iubiri care nu durau mai mult de câteva ore. M-am îndrăgostit sincer de Andreea care mi-a zâmbit în Club A și am penetrat-o cu pasiune în garsoniera ei vecină cu porumbul, dar dimineața mi-a ridicat un văl de pe ochi și mi-am dat seama că nu asta voiam de la mine. Și am tot încercat, din nou și din nou.

Eram o curvă de om pentru că iubeam des și foarte intens, eram persoana aia care aprinde o lumânare cu un aruncător de flăcări; nu înțeleg nici acum relațiile care nu încep cu zece nopți petrecute în același pat.

Cumva mă tratasem. Începusem să cred din nou în suflete pereche, în momente care merită să fie așteptate, în sacrificii pentru un plan mai mare decât cel prezent. Căcaturi de astea romantice. Eram în drum spre iubirea mea de atunci, într-un autobuz din Londra spre Birmingham, când o tipă creață a deschis o carte de la Polirom. Până atunci am fost convins că e unguroaică, așa că cele patru ore cât am stat lângă ea pe peron am ignorat-o complet.

Amândoi cu cărți în română într-un autobuz cu patru pasageri. Suficient să-mi aduc aminte de natura mea de curvă de om. Adică să mă îndrăgostesc timp de patru ore. Eu mergeam la dragostea vieții mele în vizită, ea, undeva în Manchester via Birmingham. Autobuzul s-a oprit, eu m-am văzut cu iubirea vieții mele, ea a luat următorul autobuz scriindu-i prietenei ei cele mai bune că s-a întâlnit cu un tip interesant în autobuz. Răspunsul ei a venit aproape imediat: „E vorba de Gelu?! Ai grijă că e mare fustangiu!”. Cred că așa descriu fetele curvele de om.

Te întrebi și mă întreb cum am ajuns atât de curvă de om, nu-i așa? Cred că a pornit de la chiloții lui Beatrice și stricarea olimpicului decent ce sunt cu sânii Ralucăi, ai Cătălinei și mai ales cu momentul în care Monica nu mi-a luat penisul în gură ca să-l facă destul de tare pentru penetrare. Pe scurt: nu din cauza mea! Credeam că am iubit și voi iubi mai ales din obligația de a satisface orgolii și clitorisuri.

Reîntâlnirile cu tipa din autobuz mi-au arătat cât de mult m-am înșelat. Niciuna din revederi nu s-a întâmplat într-un tren din Vietnam, dar așa păreau; Universul complota cumva să ne vedem. Eu îmi vedeam de iubirile mele magice, ea de relația ei. La un moment dat ne-am sărutat. A fost ca o contopire de aștri, dar ne-au lovit bagajele din spate. Am fost laș și am renunțat la o posibilă relație  pentru că iubirile mele erau simple, ceva la care în orice dimineață puteam să renunț pentru o nouă oportunitate de a-mi dovedi cât de cuceritor sunt.

Acum patru ani și patru luni am încercat să fiu curva de om care toată lumea mă credea. A fost groaznic și revelator. Sex cu o tipă pe care nu o iubeam nici măcar o noapte. Sex de dragul sexului. Între timp mi-am făcut o listă cu tipele cu care m-am culcat (o alarmă falsă cu o boală cu transmitere sexuală). Un număr de depășit. Eram un inginer pus pe doborât recorduri în rândul foștilor politehniști. Sex de dragul unui nou nume pe listă. Prima tipă peste 35, prima tipă divorțată, diverse lucruri despre care credeam că au sens să fie bifate.

Un concert oarecare, tipa din autobuz, și restul e istorie. Am trecut-o pe listă la o săptămână după îmbrățișarea dubioasă din Fabrica la un concert R.A.T.B. După câteva săptămâni a devenit destul de clar că asta e tot ce am căutat în cei doișpe ani de activitate romantică. După șase luni era clar că lista e închisă. Cum am ajuns la concluziile astea? N-am nici cea mai mică idee! Se pare că așa e dragostea, nu doar un penis dispus să se ridice în căutarea unui vagin dispus să se lubrifieze.

Cum ne merge după patru ani, după stresul unei nunți relativ mari? Decent. Suntem aceiași oameni ca-n autobuzul spre Birmingham. Puține lucruri s-au schimbat. Mă masturbez mai rar ca-nainte, dar o fac în continuare. Acum doi ani i-am zis să nu mă aștepte să plecăm împreună la birou pentru că uneori mi-e dor de garsoniera mea de burlac. Ea a înțeles și pleacă înaintea mea dacă vede că nu mă grăbesc să trag niște blugi pe mine. Nu mă întreb dacă are sens să iau două bilete pentru un concert sau un concediu mai exotic. E ok să uit de o aniversare sau de ziua noastră să nu iau niciun cadou. Eu spăl vasele și fac curat în baie; ea întinde hainele, mai puțin când adoarme pe canapea și o fac eu. Când îi iau lenjeria din mașina de spălat îmi dau seama că asta am căutat de la început. E atât de liniștitor să știi că acasă te așteaptă cineva pe care iubești și care nu-ți spune nimic că ai stat opt beri să scrii un text fără sens.

Aseară i-am dat să citească rândurile astea. Azi noapte m-am trezit cu un pumn în ochiul drept. A visat că e un păianjen în pat.

]]>
http://gelu11.ro/2017/04/curva-de-om/feed/ 0
Saptamana dinainte http://gelu11.ro/2016/09/saptamana-dinainte/ http://gelu11.ro/2016/09/saptamana-dinainte/#respond Mon, 12 Sep 2016 21:01:44 +0000 http://gelu11.ro/?p=2082 Acum, cand incep sa scriu textul asta, si pe care sper sa il termin in urmatoarele sapte zile, mai e o saptamana pana cand o sa devin “om la casa lui”. Nu o sa-mi cumpar casa dar o sa-mi schimb starea civila. Din cei sapte oameni care imi citesc blog-ul de mai mult de sapte ani trei sunt probabili socati. Ceilalti patru m-au vazut cum m-am schimbat si in “viata reala”, nu doar in textele pe care le scriu.

Cum s-a ajuns de la povestea asta sau asta la ales ce fel de tort vreau la nunta? Greu de spus. Aici si aici cred ca se gasesc niste raspunsuri. Eu unul nu cred ca m-am schimbat prea mult din momentul in care am stat la coada in Carrefour acum unsprezece ani pana acum. Imi doream la fel de putine lucruri atunci ca acum: sa ma simt bine in pielea mea.

In astia douazeci de ani, de cand am constientizat ca asta e telul meu in viata, s-au schimbat inevitabil metodele de a obtine astea. Cat mai multe diplome; orice fata; sex; cat mai multe fete; cat mai multe fete; eu linistit singur; cat mai multe fete; eu linistit; eu linistit langa fata asta.

O semnatura pe o hartie, o ora intr-o biserica sau o petrecere cu doua sute de oameni nu pot sa schimbe nimic din ce simt acum. Si totusi de ce toata nebunia? Raspunsul punctual, ca nu ma vad fara ea, e sec. Cum am ajuns la concluzia asta? Asta e intrebarea. Stiu ca suna foarte putin romantic si ca intr-un articol de self-help dar, cred ca asta tine mai mult de mine decat de ea.

Nu vreau sa reiau povestea cu autobuzul dar inceputul pseudo romantic nu ne-ar fi putut duce mai mult de sase luni. Sentimentul de “suflete pereche” probabil ca inca sase si maxim un an faptul ca “ma suporta”. Ce-i drept, nu le-am mai trait in acelasi timp pe toate dar cate doua de multe ori si dupa maxim 18 luni gaseam pe cineva care sa ma inteleaga mai mult, pe cineva cu care povestea era mai frumoasa, pe cineva care pe langa fatpul ca imi intelege iesirile la bere si fumatul mai si fumeaza si bea.

” Relationships are just two people constantly asking each other where they want to go eat, until one of them dies.”

– Unde vrei sa mancam?
– Nu stiu, tu unde vrei?
– Mi-e indiferent. Acasa sau undeva pe langa noi?
– La Placinte?
– Daca vrei tu!
– Vrei altceva?
– Cum vrei tu.

– Bine, mergem la Gusturi si mancam acasa.

– Yei, ne-am certat!

(Exagerez, si doar putin, cand spun ca acum cinci ani discutia de mai sus m-ar fi facut sa ma gandesc la o despartire. Uram certurile si le vedeam peste tot.)

Acum doua saptamani am iesit la o bere cu un prieten unde a venit si o pustoaica, creata si de 22 de ani, din acelasi sat ca si mine. Eram dupa multe beri cand am inceput sa-mi dau seama ca e o persoana chiar interesanta si am inceput sa-i spun si ei asta. Imi placea de ea intr-un mod sincer asa ca i-am trimis chiar si un mesaj cu asta. A doua zi aproape uitasem pana cand m-a sunat prietenul comun sa-mi spuna ca sunt un mare magar si ca daca ar sti viitoarea sotie ce mesaje i-am trimis sigur ar anula nunta. Vorbea de un Gelu de acum cativa ani dar am intrat totusi sa vad ce i-am scris.

“Ar fi fost interesant sa ne fi intalnit mai devreme ”

Chiar asta vroiam sa transmit. Daca as fi intalnit-o in perioada de glorie a blog-ului asta, indiferent daca eram sau nu intr-o pseudo relatie, si de obicei eram, lucrurile nu s-ar fi rezumat doar la o bere cu un prieten comun. Acum insa sunt destul de sigur pe mine si pe ceea ce impart cu viitoarea sotie incat pot sa recunosc ca in continuare admir alte femei dar fara ca asta sa schimbe ceva in starea mea, a noastra, de bine; recunosc ca daca as mai fi in perioada in care vanam inceputuri si prime dimineti pe unele din ele as fi incercat sa le trec pe “lista” inchisa de la sine.

Nu stiu cum sunt altii dar eu dupa prea multe beri sunt extrem de sincer cu mine. De asta mi se pare important momentul de mai sus. Acum doi ani, de exemplu, am fost intr-o situatie aproape similara. Lucrurile au stat putin diferit si mi-am dat seama ca ceva nu se leaga in mine si o voi pierde pe cea cu care voi dansa peste doua zile dansul mirilor. Sunt unul din oamenii care cred in “naturaletea lucrurilor” si care refuza orice ajutor din exterior, mai ales daca e ceva ce tine de ceea ce fac si simt.

In momentul in care m-am ridicat de pe canapeaua rosie a psihologului mi-am dat seama ca mai important decat orice e sa te intelegi. De ce tineam sa fie cat mai multe tipe pe lista? Nu conteaza. Important e ca am inteles de ce o faceam si in acelasi timp eram constient ca asta nu ma ajuta cu nimic si ca mult mai important pentru mine e ca am gasit pe cineva care… si care… si care…

Inca nu stiu ce am vrut sa zic prin randurile de mai sus. Ma simt bine in pielea mea. Aveam acelasi sentiment si acum doi ani, si acum cinci. Nu tine de ea dar sunt constient ca sentimentul asta nu mai depinde de o seara reusita sau nu. Imi place sa cred ca asta se datoreaza si faptului ca am jucat la lotto atat de mult incat inevitabil urma sa castig; ce as fi facut daca ghiceam numerele din prima?

Metafora total aiurea. Gelu a reinceput sa scrie bazaconii, fara tema, fara subiect, fara concluzii.

Gelu nu se poate abtine, el are 30 de ani si are nevoie de finalizare (da, gluma buna legata de faptul ca acum pot sa ma gandesc serios la un urmas). Rezumatul, facebook style, e asta:

“Am ajuns sa ma insor pentru ca asta e cel mai normal lucru sa-l fac. Nu religie. Nu acte. Doar convingerea ca m-a schimbat, am schimbat-o, si vreau sa facem asta in continuare intr-un cadru optim”.

O sa abuzez de spatiul asta cum o faceam inainte sa iau cursuri de scriere creativa asa ca o sa continui, tot fara diacritice.

Acum doua nopti, dupa ce am inceput sa scriu, orice ar fi literele astea, nu am putut sa dorm. Aveam in minte filmele in care se intreaba daca are cineva de zis impotriva casatoriei celor doi, adica noi, si inevitabil aparea ceva. Ore intregi de uitat la tavan cu imaginea cuiva care spune ca da, are ceva de spus si recita ce am publicat cu patru ore inainte. Cred ca sunt tot eu explicand de ce nu ar trebui sa ma insor.

Am cerut-o in casatorie, spontan, fara inel, la un concert din Colectiv acum un an si opt luni. I-am dat inelul cand eram amandoi in pijamale acum zece luni. A zis Da inainte sa apuc sa o intreb. Prea multe detalii, prea multe lucruri personale publice. Caut justificare pentru a publica un text prost si fara rost. O singura data in viata poate cineva sa faca asta.

Peste o ora o sa spunem Da. Ea se machiaza, eu stau singur la bere intr-o bodega de langa hotel, cu o tunsoare noua care nu cred ca mi se potriveste. Azi noapte, era deja 10 septembrie, am ales si melodia pe care urmeaza sa dansam peste cateva ore. M-as stresa ca nu sunt stresat, si ca nu am maieu si poate ar trebui sa port, dar cred ca o sa supravietuiesc si fara sa fac asta.

Acum 24 de ore stateam in biserica in fata preotului. Experienta nu a fost de loc traumatizanta. Mai mult nu o sa spun despre restul zilei de ieri. Important e ca am supravietuit, purtam verighete si lumea s-a simtit bine la petrecerea in care am sarbatorit ca ne-am gasit pe aceiasi lungime de metri.

]]>
http://gelu11.ro/2016/09/saptamana-dinainte/feed/ 0
Cinci ani http://gelu11.ro/2016/06/cinci-ani/ http://gelu11.ro/2016/06/cinci-ani/#comments Tue, 14 Jun 2016 20:39:20 +0000 http://gelu11.ro/?p=2073 Acum cinci ani am intalnit o tipa in Anglia. Ea mergea sa-si vada niste prieteni in Manchester, eu mergeam in Birmingham sa petrec 10 zile alaturi de tipa pe care o iubeam. Inainte sa ne urcam in acelasi autobuz, si sa ne deschidem amandoi cartile in romana, ne-am pseudo ignorat timp de cateva ore in statia din Lutton.

Stiu ca am mai spus povestea dar tocmai mi-a zis la telefon ca asteapta sa termin ultima carte citita de ea ca sa putem impartasi impresii si simt nevoia sa scriu din nou de povestea ce a inceput intr-un autobuz din Sudul Angliei.

Peste trei luni o sa port o verigheta cu numele ei. Gata, asta a fost povestea.

Momentul in care ne-am tinut in brate prima oara a venit la un an, opt luni si 28 de zile de cand ne-am cunoscut. Mi-as dori acum sa pot spune ca perioada aia a fost una dificila dar in cele mai multe cazuri nu a fost. Mai bine de un an nici macar nu ne-am vorbit (am fost atat de nesimtit ca pana si Iisus mi-ar fi dat unfriend); au fost cateva zile in care ne-am vazut pe ascus; au fost zile care sa-mi dea impresia ca suntem in lumi total diferite.

Am acum pe mine un tricou primit cadou de ziua mea pe care sta scris: “I’m to SEXY to be 30”. Gluma evidenta din partea unor prieteni care ma stiau si cand aveam mai putin de 70 de kilograme. Uitasem ca l-am luat de dimineata pe mine (azi am lucrat de acasa asa ca am luat un tricou la intamplare din cele curate) pana cand acum doua ore, in 41, spre locul cu bere, o pustoaica i-a aratat prietenei ce scrie pe burta mea si au inceput sa rada. Nu stiu daca de mesaj sau de tipul care il poarta.

Din cand in cand imi mai pun problema daca as mai fi in stare sa cuceresc pe cineva. A trecut ceva timp, si cel putin zece kilograme, de ultima oara cand am facut asta. O mai intreb si pe ea daca s-ar mai aseza langa mine in autobuz; imi raspunde de fiecare data cu un sarut. Eu ma supar ca e unul de compansiune, ea riposteaza ca nu, eu incep sa fac glume ca nici ea nu e la fel de supla, ne luam in brate si ne aducem aminte cat de fericiti suntem ca ne-am regasit dupa aproape doi ani.

Sunt convins ca exista putine lucruri mai putin penibile decat textul asta dar insist sa continui.

Acum un an am plecat singur in Vama. Am folosit scuza cu “Cursul de Scriere Creativa” dar era clar pentru amandoi ca vreau sa-mi dovedesc ca inca sunt dubiosul independent cu povesti ciudate. A fost cea mai neprietenoasa Vama. Nu mai sunt in stare sa dansez pur si simplu, sa conving o tipa sa se lase condusa, sa iau de brau pe cineva ca s-o invart. Pe vremuri luam o necunoscuta la dans cu talpile goale pe nisip ca s-o conving de ceva, nu ca sa-i povestesc de ce tipa am intalnit acum cativa ani intr-un autobuz din Anglia.

Ea e acasa, eu intr-un bar uitandu-ma la meciul Islandei. Puteam la fel de bine sa fiu cu o fosta prietena sau o tipa pe care tocmai am cunoscut-o in 41.

Nu e o declaratie de dragoste; e o normalitate de care nici macar eu nu pot sa fug.

]]>
http://gelu11.ro/2016/06/cinci-ani/feed/ 1
Despre fumat http://gelu11.ro/2016/03/despre-fumat/ http://gelu11.ro/2016/03/despre-fumat/#comments Tue, 15 Mar 2016 20:31:13 +0000 http://gelu11.ro/?p=2071 Ultima tigara, sau cel putin printre ultimele pe care o sa le fumez intr-un loc public cu acoperis si cel putin un perete. Stiu, se va deschide terasa de la Argentin in curand si nu o sa mai conteze prea mult asta dar tot mi-e greu sa-mi dau seama cum se va schimba stilul meu de viata incepand cu 16 Martie.

M-am apucat de fumat tarziu, pe la 22 de ani, cand aproape terminasem facultatea. Mi-as dori sa pot sa dau vina pe anturaj dar din pacate nu pot imparti cu nimeni responsabilitatea. Poate doar cu tipa cu care eram atunci si pe cea cu care am inselat-o si care dupa ce ne-am ridicat din patul de camin si-a aprins o tigara. I-am cerut si eu una si m-am bucurat ca m-a luat ameteala si ma simteam rau fizic; stiam ca merit asta pentru ca nu eram in stare sa-mi opresc penisul sa intre in vagine pentru care nu as fi cumparat niciodata absorbante.

Primul pachet, de zece tigari, l-am cumparat de la un chiosc din Gara de Nord in timp ce asteptam trenul spre Budapesta. Am impartit cate doua tigari pe zi. Simteam vinovatia intr-un mod concret si mi se parea ca asa ma apropii mai mult de cea pe care am dezamagit-o. Intr-o lume cu peste un miliard de fumatori asta ne facea mai intimi decat partida de sex dintr-un bazin cu ape termale. Fiecare din cele zece tigari au fost speciale. Pe unul din podurile de peste Dunare, pe dealul cu vedere la parlament, pe zidurile castelului din Bratislava, unde mi-am lasat geanta foto, tigara de dupa intr-o cladire veche de 100 de ani.

M-am despartit de ea la scurt timp dupa ce ne-am intors in Bucuresti. Am ajuns atunci sa fumez cam doua tigari pe zi, toate luate de la colegii de birou. Am descoperit ca pe langa senzatia de ameteala, care incetul cu incetul incepuse sa dispara, fumatul oferea sansa de a socializa dincolo de sedinte si iesiri la masa. Intre timp am ajuns sa urasc nevoia de cuvinte in timp ce fumezi. In decursul anilor am cunoscut multe tipe la fumat, in incercarea mea de a evita discutiile despre fotbal, programare, femei sau ce mai discuta corporatistii in fata scrumierei.

In zecile de relatii care au urmat am fost cu o singura fumatoare si chiar si atunci ea fuma alte tigari, ceva de femeie, si nu am impartit niciodata acelasi pachet. De mii de ori insa mi-am cerut scuze pentru fum, pentru miros sau pentru ca o las singura in pat sa se bucure de senzatia de dupa si m-am ridicat din pat sa ies pe balcon.

Imi place sa cred ca am devenit fumator, adica omul ala care fumeaza un pachet pe zi, din bun simt. Dupa cateva saptamani de cerut tigari de la altii mi-am zis ca nu se mai cade si odata cu primul pachet personal am ajuns sa-mi aprind cate una cand asteptam autobuzul sau cand pur si simplu ma plictiseam acasa. Inceputul a fost alimentat si de reactiile pe care le generam cand eram vazut pentru prima oara fumand; era un alt mod de a demonstra ca perioada “Gheorghita”, de copil cuminte si ascultator, a fost total depasita, ca acum eram un barbat cu vicii.

Nu am incercat niciodata sa ma las intr-un mod serios. Am avut o tentativa acum cativa ani si tipa cu care eram, care era complet impotriva fumatului, m-a rugat sa ma reapuc, dupa 23 de ore de abstinenta. Eram atat de enervant. Am mai avut o scurta aventura cu o tigara electronica si desi ma simteam mai bine, mai ales dimineata cand nu-mi mai scuipam plamanii, am renuntat zicandu-mi ca e doar un compromis, ca trebui sa renunt cu totul. Au trecut aproape trei ani de atunci si inca nu am facut-o.

De obicei ma simt prost ca fumator, mai ales cand o las pe viitoarea sotie singura la masa ca sa ies sa fumez (da, inainte de 16 Martie) dar si cand incerc sa suflu fumul in alta directie decat cea a nefumatorului de la aceiasi masa. Exista totusi momente de pseudo mandrie pentru faptul ca imi fut plamanii. Astea se intampla inainte si dupa un maraton sau semimaraton. “Fumez ca un turc si tot am terminat mult inaintea voastra, nefumatori!”.

Inca nu ma las si poate mai povestesc despre experientele mele cu fumatul la cateva luni dupa ce o fac, ca sigur o sa fac asta in viitorul mai mult sau mai putin apropiat, dar acum se apropie momentul in care nu o sa mai fie scrumiere la geam asa ca ma opresc aici. Nici o concluzie, nici o invatura. Imi aprind o tigara si public din insemnarile unui fumator amator.

]]>
http://gelu11.ro/2016/03/despre-fumat/feed/ 1