Deschideam word-ul si dupa ce lucram la un referat sau altceva descideam fisierul “cu pricina”. In momentul respectiv procesorul imi ajungea la 100%. Windowse-ul incepea sa faca nu stiu ce update-uri, outlook-ul isi reinoia indexul, flashul o lua pe campiii…. lucruri de genul…. Asta se intampla de fiecare data cand incercam sa fiu sincer cu mine. Calculatorul avea ceva impotriva…

A 5-a bere ma va opri sa gandesc…. si mai ales sa…

Poate că toată povestea cu “trebuie să facem sex ca să ne putem bucura de dimineaţa ce va urma” nu a fost decât o modalitate de a mă face să nu mă consider o aşa mare curvă de om. Acum ceva timp o bună prietenă mi-a spus că în liceu se culca cu tipii cu care ieşea după o săptămână ca să vadă care dintre ei îşi doreşte doar sex şi care mai mult de atât. M-a marcat prea mult şi vroiam să trec peste bariera sexului ca să văd dacă merită să încerc mai mult. De ce nu mi-a spus nimeni că unele lucruri au sens doar în liceu?

Există plăcere dincolo de sex?

Te văd aproape în fiecare dimineaţă în 41. Tu cobori la Cora. Eu mai merg o staţie. La un moment dat am coborât şi eu cu tine. Vroiam să văd unde mergi. Ai intrat la metrou. Eu am mers la birou. Asta fac oamenii mari: dimineaţă merg să muncească, nu au timp să urmărească umbre prin Bucureşti. Probabil că şi tu eşti om mare. Pari mai mare ca mine. Sau cel puţin pari mai Om. Nu te interesează nimic din jurul tau. Nu te uiţi la vânzătorii de brichete uriaşe. Nu te uiţi nici la mine cum mă uit. Te ai pe tine. Şi eu aş face la fel dacă te-aş avea pe tine. Şi totuşi pari singură… sigur nu ai nevoie de cineva?

În nici una dintre dimineţile în care stăteam lângă scaunul tău nu am avut curajul sau inspiraţia să-ţi spun ceva. Ce aş fi putut să-ti spun? Vezi că e destul de aglomerat tramvai azi şi ar trebui să te îndrepţi spre uşă că se apropie staţia ta? Ar fi fost ciudat. Aş vrea ca uneori legile de atracţie universală sa fie altele. Să am o scuză să vin lângă tine, să te ating. Să fie vorba de fizică. Dorinţa nu e fizică. Nu ţine nici măcar de pornirile animalice care îi fac pe unii să exclame: “Eşti bună rau!”. Recunosc, “eşti bună rău”, dar ochii tăi ascund mângâieri pe care aş vrea să le simt în Praga, în spatele privirii tale în gol stau cu siguranţă gânduri despre răsărituri în Vamă…

Şi totuţi pari singură. Şi camera mea întunecată e singură. Nu îi sunt suficient. Merită o şansă. Are nevoie de lumină şi atunci când jaluzelele sunt trase. Se simte inutilă, fară un scop. Nu cred că tu te simţi la fel. Până şi tu meriţi o şansă. Şansă pentru ce? Eu pentru ce? Ea pentru ce? 

Mâinile tale au nevoie de un punct de sprijin. Mâinile mele au nevoie să comunice. Ele simt nevoia să spună ceva. Ce? Ar trebui ca mâinile tale să le intrebe.

Merităm o şansă. Da, cu tine vorbesc, tu cea din 41 care mă faci să mă trezesc la 8:20 ca să iau tramvaiul de 9:11 spre muncă. Da, tu din cauza căreia intarzii 33 de minute în fiecare dimineaţă, tu care cobori la 9:23 la Cora ca să te duci la metrou.

Cica e greu sa gasesti tus pentru modelul asta. Am tot cautat. Si prin Lipscani, si pe la Unirii, si prin Regie. Umblu cu cartusul gol dupa mine pentru ca poate, poate… E una dintre imprimantele care au supravietuit Cernobalului, iar cartuse nu se mai fac. Singura mea sansa se pare ca e sa o incarc ca de aruncat nu pot. As putea sa fac orice, dar numai sa-mi cumpar alta imprimanta nu.

Cand am gasit-o intr-un pod prafuit, cineva mi-a spus ca tusul tine o vesnicie. Important e ca, intr-un final, sa gasesti foile potrivite. Am folosit acelasi tip de coala pentru o lunga perioada. Cand a inceput sa nu mai printeze cum trebuie am crezut ca e de la faptul ca foile erau prea subtiri. Am folosit apoi unele cu o densitate mai mare, unele cu o densitate mai mica… tot nu se pastreaza culoarea. Cel mult cateva minute.

Mi s-a mototolit o foaie in imprimanta. Revin imediat. 

In ultimii patru ani am reusit sa fiu singur cel mult 4 zile consecuiv. Prin a fi singur inteleg fapul ca nu era nimeni despre care sa spun ca “e cu mine”, “sunt cu ea”, “e tipa cu care am o pseudo relatie”, “e tipa care imi face sex oral dimineata”, ” e tipa care ma face sa zambeesc”, “e EA”… Da… sunt blestemat!!!!!

Acum ceva timp am vrut sa ma lupt cu aceasta tragedie greceasca si am plecat. Am plecat departe. Undeva unde nu puteam sa gasasesc pe cineva langa care sa ma trezesc, undeva unde nu existau sfarcuri de sarutat, undeva unde nu existau tipe in cautarea eroilor din copilarie… Si totusi… ca sa ajungi undeva trebuie sa calatoresi spre acel loc… Pe aripile balaurului magic nu exista reguli sau constrangeri. Acolo esti doar Tu cu lucrurile de care fugi. Copii, ascultati-ma pe mine: de tine nu reusesti niciodata sa fugi! Serios, Gelu nu a reusit niciodata sa fie mai mult decat un Gheorghe de Bucovina care a crescut la un pas de coada vacii.

Sa revenim. Mi-e frica sa ma trezesc cu unu gust de singuratate care sa-mi muste din stomac. Eu sunt centrul universului meu dar simt nevoia ca cineva sa “graviteze” in jurul “lui”. Imi place prea mult cum imi sta parul ca sa nu simt nevoia sa mi se confirme lucrul asta.

E 11 Martie. Termin a 4 (5)-a Timisoreana. Ma duc sa ma culc singur.

- Hai sa facem provizii cu apa!!!

Nu as putea niciodata sa merg cu autobuzul daca nu am bilet. Nu conteaza ca e ora 23:30 si sunt mort de oboseala si nu am de unde lua bilet si trebuie sa ajung la 15 km si nu am bani de taxi. Nu ma urc in autobuz fara bilet. Punct. Sunt unele lucruri care pur si simplu nu se fac. As putea sa opresc o masina, sa-l amenint pe sofer cu un cutit si sa-l oblig sa ma duca pana unde mi s-a ingropat ultimul cadavru dar nu as putea sa ma urc in autobuz fara bilet. Unele lucruri chiar nu se fac.

Aveam 14 ani cand am mers ultima oara la pescuit. Nu am putut sa arunc momeala in apa. Nu am putut sa pacalesc un nenorocit de peste doar ca sa-l prind. Nu as face asta niciodata oricat de foame mi-ar fi. Daca as trece in sandale Moldova si ar ramane unul prins in incaltari nu as avea nici o problema sa-l iau si sa-l strivesc de o piata. Nu am incercat sa-l prind. Nu e vina mea ca s-a simtit atras de ceva colorat. Nu inteleg scopul momelelor. Unele lucruri pur si simplu nu se fac.

Nu inteleg pe cei care se arunca pur si simplu de la etajul 10. Nu as putea sa fac asta. Daca as vrea pur si simplu sa ma “sinucid” as creea un scenariu putin mai complex. As putea de exemplu sa caut pe cineva ca mine care pur si simplu sa ma ucida intr-un fel sau altul. Daca nu as reusi as incerca sa merg in galeria lui Dianamo cu un tricou de-al Stelei, sau as incerca un homofob de faptul ca e gay. Orice dar in nici un caz ceva atat de sec ca un tren sau o cladire inalta.

Unele lucruri nu se fac.

Acum cativa ani am inceput insa sa fiu mai sadic. Ii lasam pur si simplu sa moara incet. Fara apa, fara mancare, mureau pur si simplu. Atunci am inceput sa am o problema: ce sa fac cu cadavrele? Initial lasam pur si simplu viermii sa-si faca treaba crezand ca nu o sa fiu niciodata pus in ipostaza sa-mi aduc aminte de ele. Nu a fost atat de simplu. Adesea ma trezeam cu un sentiment acut de vinovatie si incercam sa ma intorc cu un buchet de flori. Dar nu aveam unde… imi era imposibil sa-mi dau seama unde au ramas imprastiate ramasitele…

Acum un an am inceput sa fiu mai radical. Am inceput sa omor dintr-o singura lovitura. Puneam cadavrul intr-un sac de plastic si-l ingropam cu o cruce deasupra. Aveam unde sa ma duc cu un numar par de flori, dar avea sens? Mortii cu mortii, viii cu viii….

Tu ce faci cu cadavrele?

Cand m-am culcat mai era vin in sticla. Era cineva in pat. Ma jucam cu niste suvite cand am spus ca vreau sa ma bucur de ea si nu de sticla plina.

Cu doua ore inainte stateam intr-o camera goala cu o sticla nedesfacuta de vin in mana si ma intrebam de unde a ajuns acolo. Nu imi mai aduceam aminte nimic din ce s-a intamplat de dimineata. Stiam doar ca am iesit la 10 din casa si am plecat undeva…

Nu e nici un mesaj pe masa. Nu e nimic scris pe oglinda din baie. Nu am nici un mesaj pe telefon. Doar un numar pe care l-am format la miezul noptii. 0724.645.6XX. Nu-l stiu. Sub pat o soseta rosie. Eu nu port sosete rosii. Fara pereche. Si soseta rosie e fara pereche. E Luni?

Au trecut 10 minute si eu nu am gasit inca cealalta soseta. Cautare inutila. Gasit in schimb doua pahare. Unul e pe jumatate gol. In sfarsit ceva care nu e total gol. Daca ar fi o urma de ruj as putea incepe cautarea dar nu e nimic. Totul pare in regula. Poate doar putin mai multa ordine ca de obicei. Suna telefonul. Acelasi numar.

Ciudat. A inchis dupa ce mi-a spus ca sunt un mare porc. Vocea nu imi era deloc cunoscuta. Stiu ca sunt porc dar e deranjat sa nu stiu de ce. De ce crede ea ca sunt porc? Ce i-am facut? Cine dracu e? Sa vorbim frumos. Oare cine e domnisoara pe care am sunat-o aseara la miezul noptii si care acum imi spune ca sunt porc? Probabil ca e a ei soseta rosie. S-o sun sa-i spun sa nu o mai caute.

Ciudat. Cica nu o intereseaza. Mi-a inchis din nou dupa 20 de secunde. Oare de ce sunt porc? Banuiesc ca a fost o prima intalnire. Daca ar fi fost nereusita nu am fi ajuns la mine deci am facut ceva intre “sticla ne-goala” si “sticla goala”. Cand sunt ametit aberez dar nu uit si nu jignesc. Adevarul? De unde am luat eu sticla de vin si de ce aveam o sticla plina si o camera goala? Premeditare?

Nu-mi plac misterele. De obicei inteleg de ce lumea ma crede porc/nesimtit. De obicei asa e. Acum insa? O singura data pana acum nu am inteles. Defapt m-a enervat faptul ca ea nu a inteles ca in mod normal as fi fost si mai baiat de atat. Alta poveste. Oare e tot… Cum o chema frate? Stiu ca avea sani geniali dar… cam atat. Focus!!!

A trecut o ora de cand am inceput sa ma uit in gol. Nu are sens. Daca mi-as fi adus aminte ca am pseudo violat-o acum nu aveam nici o problema, dar asa… Sa zicem ca s-a suparat ca nu am reusit sa-i desfac sutienul. Asta e. Nu am reusit sa-i desfac sutienul si de asta ma considera porc. De unde sa stiu eu cum se desfac toate mecanismele dubioase… sigur era legat in fata.

Cand eram mic obisnuiam ca inainte sa adorm sa ma gandesc la moduri in care as putea sa mor. Nu erau ganduri de sinucigas ci doar imaginatie bolnava luata pe campii. Acum eram in tren. Ultimul vagon. Ultimul compartiment. Patul de sus. Ce s-ar putea intampla? Daca ne-ar prinde un cutremur pe un pod si podul s-ar prabusi exact dupa ce au trecut primele n-1 vagoane si vagonul nostru ar ramane suspendat deasupra prapastiei? Probabil ca vagonul nostru n-ar reusi sa traga tot trenul in golul de jos si nici nu s-ar desprinde. Eu sunt in patul din spate deci m-as sprijini pur si simplu de perete. Nici macar o zgarietura. Aveam nevoie de un alt scenariu. Sau…

-Hei… nici tu nu reusesti sa adormi?
-E prima oara la cuseta. De obicei nu reusesc sa dorm prima noapte intr-un pat nou. Nu stiu ce a fost in capul meu cand mi-am luat biletul asta. Poate ma gandeam ca imi iau bilet la Orient Express.
-Eu de obicei reusesc. Oricum, vroiam sa-ti fac o "propunere" mai ciudata. Vrei sa facem schimb de paturi?
-Sigur… dar… sunt curioasa, de ce? Nu e ca si cum tu ai merge cu spatele si eu cu fata.
-Inainte sa-ti spun vreau doar sa-mi promiti ca nu o sa ma crezi nebun dupa ce iti zic.
-Iti dai seama ca nu iti pot promite nimic. Deabia te-am cunoscut.
-Ok… E pentru binele tau oricum. Daca trenul e prins de un cutremur foarte foarte puternic pe un pod care se prabuseste si vagonul nostru, care e ultimul, ramane suspendat deasupra unei prapastii cu un unghi de 60 de grade, sa zicem, tu ai cadea din pat peste patul de sub mine sau, mai rau, direct jos si sigur te-ai lovi. Asa, daca ai sta in locul meu nu ai pati nimic ca ai veni direct in peretele care e la 10-20 de centimetrii. Mama m-a invatat sa fiu gentleman si sa le protejez pe fete pe cat posibil. Si de aceea…
-Dragut… Putin probabil dar dragut. Eu ma gandeam ca o sa ne prinda cutremurul pe mijlocul podului si nu ar mai conta. Dar oricum, dragut!
-Nu e nevoie sa razi…
-Serios… aproape la asta ma gandeam si eu. Hai sa facem schimb, ca oricum daca se confirma teoria mea nu ar conta in ce pat "dorm"
-Ok. Hai.

Ne-a luat cam 5 minute sa facem schimb de paturi. In timpul asta am reusit sa o vad mai bine pe tipa pe care o salvam de la niste foarte probabile vanatai. Mai evidente decat probabilele vanatai erau insa privirile mele inspre maieul ei albastru. Arata decent pentru cineva cu fata asa simetrica.

Odata instalat in patul ei care mirosea tot a mucegai s-a lasat din nou linistea. Pseudo liniste. Eu ma uitam in gol spre ea cum se fataia in noul pat. Zgomotul trenului care trecea prin tunelul din Ciprian Porumbescu a fost intrerupt de o remarca de-a ei surprinzator de pertinenta:

-Tu ti-ai dat seama pana acum ca nu ai cum, “fizic” vorbind, sa te culci cu toate tipele care iti atrag la un moment dat atentia. Nu ma refer la mine, desi maieul asta subtire vad ca ti-a atras privirea, ci asa in general… un lucru la care tipi se gandesc prea putin. Prea multe decoltee ca sa ai timp intr-o viata de om. Zic si eu asa, nu de alta dar nu pot adormi.

Ce as fi putut raspunde? Ca ma uitam in gol? Poate asta dar era o chestie prea adevarata si generala ca sa pot sa o contrazic, oricat de mult as fi vrut.

-Ai adormit cu ochii deschisi sau nu poti sa dai dreptate unei tipe pe care tocmai ai cunoscut-o?
-Nu, nu dorm. Si nu, nu e asta. Pur si simplu… ai o fata prea simetrica…

Cat de jalnic a fost raspunsul meu. Nu eram pregatit pentru asa ceva. Eu nu vroiam decat sa o salvez de niste posibile vanatai. Ea… evident ca a ras. Ce putea sa faca si ea… sa rada…

-Sa inteleg ca iti plac tipele cu fete simetrice. Esti obisnuit sa iesi cu astfel de tipe la bere si sa aveti discutii paralele si in gol… Te inteleg!
-Poftim? De ce?
-Pur si simplu. Esti Pesti!

As fi vrut sa-i raspund dar din nou eram fara cuvinte si oricum ajunseseram deja in Suceva si au urcat si ceilalti patru posesori de paturi din cuseta noastra.

De atunci… nimic. Timp de 2-3 ani nici măcar nu mă gândeam la asta. Am preferat să uit momentele în care mă simţeam împlinit. Am avut relaţii dar doar atât. Ne ţineam platonic în braţe, ne scriam poezii, ne mângâiam pe sentimente şi cam atât. Nici măcar nu încercam să le mângâi sânii, fugeam de orice lucru care avea vreo însemnătate sexuală. Defapt nu fugeam. Nici măcar nu simţeam nevoia să fac ceva.

Acum 4 ani lucrurile s-au schimbat. Simţeam nevoia să fac sex. Aveam deja 19 ani şi deşi nimeni din jurul meu nu părea a face asta eu credeam că de asta aveam nevoie pentru a mă simţi din nou împlinit. Eram ca un copil care îşi vroia înapoi jucăria pe care a aruncat-o cu mult înainte. Vroia şi ea. Vroiam şi eu. Am ajuns departe, mai departe ca niciodată în cei 3 ani. Am stat dezbrăcat lângă ea, ne-am mângâiat trupurile goale, ne-am sărutat trupurile goale, ne-am simţit trupurile goale dar… ne-am oprit de fiecare dată înainte de a putea spune că “am făcut-o” (dacă m-aţi fi întrebat atunci v-aş fi spus că sunt un mare star porno). După un an plin de impotenţă am decis că trebuie să-mi descopăr în braţele altcuiva sexualitatea.

Ce a urmat după e greu de definit… Eu am încercat. Am mai avut momente în care am stat pur şi simplu liniştit şi mă bucuram de albastrul sentimentelor ei, în care eram împlinit metafizic. Am avut însă parte şi de momente în care eu stăteam erect în faţa ei în timp ce ea purta o centură de castitate cu lacăt de oţel.

Acum? Am renunţat să-mi mai doresc să fac sex deşi am fost atât de multe ori “acolo”. Mă simt prea bătrân pentru lucruri de astea, copilăreşti. Sper că voi face după căsătorie sau poate măcar după ce mi se va naşte primul copil. Oricum între timp cred că am devenit din nou virgin. 

Mi se termina tigara si eu nu sunt in stare sa construiesc o poveste in jurul pestilor care mor dupa ce au mancat 68 de banane. Sau erau 86? Un peste nu are cum sa manance 86 de banane, oricat de senina (a se citi limpede ca vorbim totusi de apa si nu de cer) e apa. Oare pestii nu-si doresc sa inoate prin cer tulbure?

Se termina bateria si eu nu reusesc sa spun ceva coerent desi e foarte clar ca vreau sa va povestesc de cat de albastru era cerul in acea zi de mai in care am atins prima oara Umbreluta. S-a desprins o bucata din coaja cand am atins-o. Am tinut-o in sertarul de sus al biroului timp de cativa ani sperand ca acea bucata de lemn o va aduce inapoi. Nu a facut decat sa-mi populeze biroul cu multi, multi, multi viermi dubiosi. Fiecare vierme purta numele ei. Se pierdeau prin scrisorile de la ea. La un moment dat au terminat de mancat toate paginile. Mai intai au mancat toate literele albastre, apoi au mancat toate cuvintele negre si deabia apoi au mancat toate paginile semnate cu “I”. Ma intreb si acum daca a avut si ea viermi. Oare viermii ei mi-au mancat toate literele negre, toate cuvintele albastre ca intr-un final sa manance toate paginile semnate cu “C”. As fi vrut sa va pot vorbi despre asta.

Ce stii despre ea? Ok, inteleg ca iti plac sanii, inteleg ca ii place Cohen si nu rade de faptul ca cerul ti se pare verde, dar totusi… Care e cel mai inteligent lucru pe care l-a zis? Ah… nu conteaza ce-a zis, important e ceea ce te astepti tu sa zica in continuare, important e ca nu e Ea, ca mai ai o scapare din bratele vietii banale de om insurat. Ai uitat ca asta iti doresti? Mai nou vrei sa-i plimbi si ei copiii prin parc? Sau te excita gandul ca vei improsca din nou cu sperma in latex? Las-o sa plece!!

Stiu, si mie mi s-a parut fascinanta discutia voastra despre sanii ei. Nu inteleg totusi de ce nu ai dus conversatia pana la capat. De ce nu ai continuat discutia cu o intrebare simpla: “Ce IQ ziceai ca ai?”. Ti-a fost frica. Esti o femeie. Da, o femeie, si stii prea bine ca relatiile intre aceleasi sexe nu e vazuta cu ochi buni in Romania, exceptand cazul in care aveti deja un copil, deci… las-o sa plece.

Sunt curios. E mai mult decat o pasiune pe care ai avut-o acum 4 ani pentru un tricou mulat? Sa zicem ca esti atat de prost incat sa urci scarile dupa ea. Dupa asta ce? O sa incerci sa musti toti sanii pe care nu ai apucat pana acum sa-i tii in maini si pe care la un moment dar i-ai vazut pe strada? Unde te vei opri dragul meu amic retardat? Unde ai zis?!?!? …deci las-o sa plece!

Nu mai zic nimic. Oricum stiu ca te vei gandi la ea inca 2 ore dar te vei intoarce apoi la Ea.

Am ajuns în biserica luminata de lumânarile credinciosilor si mi-am aprins si eu o lumânare punandu-mi o singura dorinta: sa-mi gasesc “marea iubire”. Miezul noptii m-a prins cu ochii la artificiile care anuntau noul an si cu buzele pe gura ta trandafirie. Credeam ca a sosit momentul sa cred în înaltare, în sarpe si-n marul cunoasterii.  Credeam ca esti exact bucata de puzzle de care aveam nevoie pentru ca celelalte mii de bucati cu forme neregulate sa capete un sens. Te-am atins cu atât de multa sete în seara aceea magica, respiram cu atât de mult nesat aerul expirat de plamânii tai încât credeam ca nu mai am nevoie de apa, de aer sau de ratiune.

Ne-am vazut rar. Treceau secole pâna când ma jucam din nou cu parul tau brunet. Se luptau si se pierdeau razboie pâna te tineam în brate, ma converteam cu foame la zeci de religii pagâne în cautarea de sensuri. Într-un final veneai. Ne întâlneam în mijlocul câmpului plin de cadavrele bolnavilor de ciuma, ne uitam dupa umbrele celor morti si inventam povesti despre evolutia pestei prin organismul nenorocitilor. Stiam ca noi suntem imuni la tot ce poarta un nume.

Ai dus la una din primele revolutii. Stateam în dulapul pe care statea sprijinit trecutul tau si încercam sa nu respir. Ma chinuiam sa nu fac nici cel mai mic zgomot de frica sa nu fiu descoperit si sa trebuiasca sa-ti confrunt trecutul. Îmi placea sa cred ca eu îti  sunt Prezentul si ca nu mai ai nevoie de nimic. Ar fi fost interesanta o confruntare între un “prezent” în chiloti si un trecut violent. Las. Am renuntat la tot ce-as fi putut pierde si-am iesit într-un final cu-n tremurat în oase.  M-am dezis de tot ce-ar fi putut sa ma dea de gol. Tu mi-ai zâmbit si ai continuat sa rontai bomboane.

A mai durat un secol. Numaram anii din doi in doi. Ai spus ca nu ne stim si ca nu mai are sens. Mi-ai facut cadou o colectie de biti, ai întors spatele si ai plecat. Eu am ajuns la 0. Au trecut milioane de ani de atunci. Ce s-a intamplat apoi? Am supravietuit si eu miilor de glaciatiuni  renascând din cenusa propriei ignorante.

Tu, ce zici, ce mai faci?

Imi rasuna in minte durerea vulpii care striga : “Nu, nu, de o mie de ori nu, nu sunt fiica ta”. Strigatul chinuit in mii de bucati lasa un ecou care nu se lasa pierdut. Incerc degeaba sa-mi spun ca urma lasata pe foaie are ca singura menire sa acopere sunetele orgasmice venite dintr-o lume in care serpii nasc vulpi, in care oamenii nu au nevoie de metafore si in care intunericul rasuna a ploaie.