Insemnari

Urcam pentru a patra oară dealul dinspre Harlem și mă dureau toți mușchii și toate oasele. Nu avea sens să continuu și totuși am făcut-o. Trebuia să ajung până la East 97th Street și nu voiam să renunț. Mai aveam doar șapte kilometri și picioarele mi se mișcau mecanic, încercând să ignor durerea ce voia să mă paralizeze.

Am ajuns la final și am luat-o în brațe. Trupul mi-a spus că trebuie să o iau din nou din loc. I-am zis că trebuie să mă duc la baie și am plecat. Cu totul. M-am cazat o noapte la un alt hotel, mi-am schimbat biletul și m-am întors singur acasă. Am lăsat-o să se descurce.

***

După câteva luni de regrete mi-am zis că nu o să mai alerg niciodată. Cu toate astea acum încerc să nu trag prea tare la început. E ok să mă las depășit.

Primii cinci kilometri au trecut. Încă nu mă doare nimic. Îmi simt corpul mai proaspăt ca niciodată, mai proaspăt decât atunci când am alergat până în Berchișești să o văd pe Maria, prietena mea din clasa a 6-a care era în vacanță la bunici. Am ajuns la ea după 40 de minute cu niște margarete ofilite doar ca să-mi spună că trebuie să ne despărțim; cineva îi scria poezii mai frumoase decât ale mele.

Zece, într-un final zece. Aproape un sfert. Deja simt că am îmbătrânit, se simte că nu am respectat planul de antrenament. Voi trăi consecința lenii pe care am avut-o în atât de multe dimineți. Ar fi trebuit să alerg o dată la două zile cel puțin câte o tură de lac; am preferat să stau în pat și acum o să sufăr. Mi-o asum; sunt bărbat, pseudo bărbat.

Au trecut aproape șase minute de când telefonul nu a mai zis nimic și niciun semn nu apare pe traseu. Aștept aplicația să-mi zică ultimul “lap time” mai mult decât o așteptam pe Irina să mă sune la începutul clasei a unsprezecea. Eram mic, eram prostuț și eram îndrăgostit. Atunci încă mai credeam în dragoste eternă, în suflete pereche și în călătorii care nu se termină niciodată. Alături de ea aș fi alergat până la capătul lumii. Eram totuși mic și prost așa că toată povestea s-a terminat așa cum a început: pur și simplu.

În dimineața aceea am ajuns la Mihaela după o oră de pedalat. Dacă aș fi alergat ca acum se pare că aș fi ajuns în puțin sub două ore. Aș putea să-mi închipui că după ce am trezit-o cu un sărut pe obraz și am ajutat-o să-și șteargă transpirația de la febră, m-am întors alergând acasă. Încă două ore să mă gândesc dacă mai avea sens o astfel de relație platonică. Acum știu răspunsul; atunci nu.

Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba!

Știam că o să mă doară, dar nu atât de devreme și atât de tare. M-aș opri și aș merge la doctor, dar mai am atât de mulți kilometri. Ultima oară când am simțit o durere așa intensă am mers la neurolog. Mă durea îngrozitor ceafa în timp ce mă masturbam. Aș fi încetat de la început, dar am continuat să mi-o frec sperând că o să termin. Nu a fost cazul. Laura era virgină, pe vremea aia, că acum e într-o relație fizică cu un dubios în costum, iar eu voiam să fiu un gentleman, să îi respect alegerea. Se pare că mă durea ceafa în timp ce urcam scările pentru că am băut trei cafele săptămâna aia. Asta a aflat doctorul atunci; eram un pudic, laba era o chestie personală. Acum aș bea orice, dar mai e până la Piața Muncii, unde e următorul punct de hidratare. Tocmai mi-am dat seama că fosta puștoaică virgină stă între timp pe Basarabiei; ar compensa frumos dacă ar ieși acum cu o sticlă de apă pe marginea drumului.

A doua tură de stadion. Suntem în stare să ne mândrim cu așa de puțin; National Arena, deși între timp am auzit mai des Arena Națională. Vorbind cu oamenii din Argentin nu spuneam de Ioana că avea încă o obsesie pentru fostul prieten, ci că e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o până atunci. Nu o să spun că acum sufăr ca un porc de Ignat, ci că am reușit să fiu stăpân pe corpul meu și să ignor durerea. Dar nu o pot face; picioarele îmi sunt paralizate deși se mai desprind de asfalt, mâinile se mișcă din reflex, iar eu trebuie să ajung, din nou, până la Casa Poporului.

Încă șase. Doar șase. Ca de la mine acasă până la Loredana, dacă ar fi fost să o iau pe la Gara de Nord. Niciodată nu am făcut asta, îmi era frică pe acolo. M-aș opri, dar mi-e frică. Dacă nu o să mai fiu în stare să o iau din loc? Dacă aș rămâne aici cu gândul la canapeaua alor ei din sufragerie? Am alergat atât, nu mă pot întoarce la dragostea mea din facultate. Acum e frig în Constanța. Început de octombrie; brațele ei nu erau chiar atât de calde. Încă șase. Doar șase.

Simt că nu mai pot să-mi ignor corpul. Țipă la mine și mă prefac că nu-l aud. Sunt mai puternic de atât. Am trecut peste pneumonia de acum patru ani, trec și peste cei trei kilometri rămași. Acum o să fie fără injecții, fără antibiotice, fără soțul amantei care se întoarce din Elveția. N-o să mai pot să mă mișc, dar măcar n-o să mă simt vinovat. La sosire voi iubi o iubită cu un singur iubit, voi suferi fizic, mă voi opri din gândit. Am simțit că mă voi îmbolnăvi în momentul în care m-am pus lângă ea după câteva ore, probabil patru, cu mici pauze de schimbat prezervative, în care am penetrat-o frenetic. Atunci știam că fericirea nu va dura, acum știu că durerea va dispărea la un moment dat. Încă puțin.

Am ajuns la Eroilor. O trupă dubioasă cântă ceva. Probabil că ar trebui să îmi ofere un strop de energie, cât să rezist până la final. Nu au habar ce mă așteaptă. Nu vreau decât să-mi primesc medalia și să nu strâng pe nimeni în brațe; nu am cum să fac asta. Nu pot să nu o strâng în brațe, mă așteaptă de câteva ore să ajung. Sunt un pseudo țăran, dar încerc să mă tratez. În plus, chiar nu am unde să fug. Mi-am făcut-o cu mâna mea când am ales să alerg prin București.

Casa Poporului e la fel de insipidă ca de obicei. M-aș gândi la toți cei ce au murit aici în timpul construcției dacă nu aș muri și eu acum; puțin câte puțin îmi simt oasele cum se dezintegrează. Încă un kilometru. Acum vreo șase ani mi-a luat aproape un sfert de oră să parcurg distanța asta; acum sper să o fac în cinci minute ca să termin sub patru ore. Atunci eram beat și nerezonabil de îndrăgostit. Stăteam în Regie și mă întorceam din Cotroceni; pe Andra o voi iubi mereu pentru modul în care o sugea.

Mai am doar cinci sute de metri să ma decid dacă mă despart de ea sau nu. Aș face asta, dar sigur mă așteaptă fix după linia de sosire și mi-e imposibil să alerg mai mult de-atât. Murakami aleargă și 100 de kilometri fără oprire; eu mai am mult până la nuntă. Aș putea să fac cei patru sute de metri rămași înapoi până la metrou, dar nu am nici cartelă, nici bani. Soarta mă obligă să mă prăbușesc în brațele ei și să rămân acolo. E vina mea că nu m-am antrenat suficient.

Se vede linia de finish. Aș merge, m-aș târî până acolo, dar sunt prea mulți oameni care privesc și aplaudă. Sunt atât de superficial încât voi sprinta. Am timp acasă, sub o plapumă, să plâng și să-mi înjur situația. Puțin, foarte puțin sub patru ore. Cei din Kenya au făcut de mult duș și foarte probabil nu se gândesc la faptul că nu a avut sens efortul. Pe ei nu i-a îmbrățișat nimeni, ei nu se gândesc dacă vor să fie în continuare genul de oameni care fug constant.

E bine la ea în brațe; e bine să nu se mai miște bordurile cu 10.2 km/h în jurul tău.