Resuscitare

Au trecut cateva luni de cand nu am mai scris despre mine; a trecut ceva timp de cand nu am mai scris pur si simplu. Ati citit textele care au iesit intre timp, dar cred ca v-ati dat seama ca sunt scrise de un Gelu care scrie pentru a scrie, nu sunt scrise de idiotul de acum opt ani care nu auzise de ideea de jurnal asa ca a inceput sa scuipe confesiuni pe internet. Da, e dragut sa citesti povesti cu diacritice si texte peste care am trecut de cel putin trei ori inainte sa le public, dar nu la asta ma gandeam cand, acum o eternitate, am cumparat domeniul sau cand am inceput sa scriu pe 360. Atunci era mult mai simplu: tastam ganduri aparute la intamplare si publicam imediat. Asta incerc sa fac si acum, oricat de greu ar fi la a 6-a bere din sambata asta.

Aseara mi-am dat seama ca am renuntat, fara sa imi dau seama, la un lucru care ma definea acum doi ani. Nu mi-am dat seama cand s-a intamplat asta. Din fericire nu e vorba de un lucru de care eram mandru dar, oricum, m-a surprins faptul ca m-am schimbat pur si simplu. Nu am realizat niciodata momentul in care nu am mai folosit o expresie care ma definea atunci, dar care ofensa pe multi.

Stabilitatea asta ma omoara in momentele in care vreau sa fiu “creativ” “pur si simplu”. Am mai zis asta, dar moartea ideilor marete e o relatie in care pana si tu crezi. Ceva de genul e si situatia in care ma aflu eu acum. De fiecare data cand stau in fata tastaturii mi-as fi dorit sa fiu un tip singur care nu stie cum sa faca rost de bani de bere. Ar fi fost simplu, cel putin pentru partea cu scrisul.

Pentru cei care au rezistat pana aici si nu si-au dat seama ca scriu de dragul de a scrie am un mic secret de impartasit: acum scriu de dragul de a scrie; nu am nici o idee geniala de povestit.

Acum ca sunt singur pe pagina asta vreau sa-mi aduc aminte ca au existat momente in care am simtit ca spun lucruri geniale. De obicei asta se intampla dupa a 11-a bere, dar, la un moment dat am fost treaz si am simtit asta. Eram pe malul Oltului, nu stiu daca pe cel cu perfectul simplu sau pe celalalt si pustanii de liceu se inecau sub ochii mei. Eu citeam din Bukowski, colectia de povesti de la Rao, in timp ce o tipa, relativ buna de cucerit in alte imprejurari, statea deasupra unui tip scos cu greu din apa. Ati crede ca incerca sa-l resusciteze, tinand cont ca nu mai respira dupa ce a stat cinci minute sub apa, dar nu, ea repeta niste replici dintr-o adaptare dupa Romeo si Julieta. As fi retinut din ceea ce zicea daca nu as fi fost socat de faptul ca ea nu era singura care incerca sa salveze pe cineva prin tehnica pe care hipsterii o numesc “resuscitare prin clasicism”.

In jurul prosopului meu stateau zeci de liceeni aproape morti. Deasupra fiecaruia dintre ei stateau tinere recitand versuri din Shakespeare. Ar fi fost un flashmob de-a dreptul genial daca nu ar fi murit toti cei ce erau resuscitati cu poezie. Mi-am ridicat prosopul in momentul in care au ajuns primele ambulante. Nu vroiam sa fiu partas, mai mult decat am fost, la povestea adolescentilor inecati in Olt. Eram inca in concediu, nu voiam sa pierd nici un minut raspunzand intrebarilor celor de la politie sau reporterului de la ProTv.

Intre noi fie vorba, toata povestea a pornit de la faptul ca cei 13 liceeni morti doreau sa cucereasca aceeasi tipa. O gagica, Andreea, care  la iesirea cu clasa le-a zis colegilor ca se va saruta cu cel care va reusi sa stea cel mai mult sub apa. Erau 27 in clasa. 13 mureau, 13 resuscitau prin Shakespeare, Deea o sugea extrem de bine cand a ajuns prima ambulanta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *