Insemnari

Deconectare

Filed under: Exercitii — Gelu April 1, 2014 @ 10:36

Am băgat stickul și am ieșit pe ușă. L-am lăsat să se descurce singur. Mă așteaptă un tren care mă va duce într-un loc în care voi fi deconectat. În două ore o să ajung la poalele Rarăului. Timp de o săptămână voi fi doar eu cu pădurea, cu munții și veverițele.

Ai mei au fost de modă veche, niște sălbatici dacă ar fi să-mi ascult prietenii. Până la optsprezece ani, când au fost obligați de sistem, nu m-au conectat. Până pe la doisprezece ani nu m-am simțit deloc diferit de ceilalți copii cu care mă întâlneam. Ieșeam, ne jucam, căutam împreună o băltoacă în care să aruncăm cu pietre. Cu timpul însă ei au început să iasă din ce în ce mai puțin din casă. Eram convins că își petreceau în continuare timpul împreună, dar fără mine. Părinții nu mă lăsau încă să intru în rețea. Îmi spuneau că sunt prea mic pentru asta, așa că până la optsprezece ani cutreierasem deja, de unul singur, prin aproape toate pădurile din jurul orașului.

Inițial i-am considerat niște ipocriți lipsiți de inimă, dar cu timpul am apreciat că m-au forțat să rămân cât mai mult cu picioarele pe pământ. De câțiva ani mă tot gândesc să mă întorc la adolescență și să vagabondez ca în tinerețe. Mi-am dat seama însă că e imposibil. Toți prietenii mei sunt acolo, locul meu de muncă e acolo, chiar și iubita mea, cu care mă văd pentru plăceri extrem de fizice de două ori pe lună, e tot în rețea. Până și atunci când am mers amândoi în concediu la Paris ne-am păstrat căștile, pentru a arăta amicilor noștri cum este. Nu pot să mint, încântarea lor virtuală ne făcea să ne bucurăm și mai mult de ruginitul Tour Eiffel.

Așa s-a născut el. Îmi doream să iau o pauză, dar nu voiam să renunț la statutul meu de ființă socială. Trebuia să las pe cineva în locul meu, dar niciodată, până când am închis în spatele meu ușa, nu am crezut că o voi face. Am început prin a-mi lua de la un târg de antichități un sistem fără conexiune wireless inclusă în placa de bază. O vechitură cu doar un tera memorie și procesor de doar 512 GigaHertzi. I-am luat un generator special și am început să scriu primele linii de cod. Ca să-mi țină locul cu succes trebuia să mă înțeleagă și să fie la fel de inteligent ca mine, cel puțin așa cum mă vedeam eu în oglindă.

După un an am început să îl testez și să îl îmbunătățesc. Nici nu mi-am dat seama când a început să aibă propria lui trăire. Am fost șocat și fascinat în același timp. I-am pus o întrebare stupidă, ceva de genul lucrurilor pe care oamenii cu care mai interacționez l-ar putea întreba și răspunsul m-a șocat. Eu nu aș fi fost niciodată în stare să fiu atât de empatic și drăguț cu cineva care e evident idiot. Vocea mea, venită prin cele două difuzoare, “Sau ai putea mai bine să nu mai cauți răspunsuri la întrebările celorlalți și să te găsești pe tine!”, m-a facut să-l deconectez.

Nu i-am oferit instrucțiunile de care avea nevoie să se conecteze la rețea, dar eram convins ca odată ce-i conectam placa externă se va descurca. Părea că a început să știe de ce era acolo, să înțeleagă fără să-i spun explicit cum merg lucrurile. Cred că acum era cum am fost eu la optsprezece ani când am descoperit în ce lume am ajuns, când am interacționat pentru prima oară după mulți ani cu prietenii din copilărie, cum am vizualizat-o pe Ana goală pentru prima oară, cum am vizitat New Yorkul din camera mea din provincie.

Am urcat în vagon și sunt singurul fără cască. La cât de conectată e lumea e puțin probabil să obseve pe cineva care se află la doar jumătate de metru în fața lor, îmi trag gluga hanoracului pe cap. E aceeași temperatură ca acasă: douăzeci și trei de grade. Mă uit pe fereastră și văd umbrele care se preling în timp ce trei frumoase copile parcă râd la aceeași glumă, fără a scoate însă niciun cuvânt.

În jumătate de oră cobor în orașul natal și simt deja că înnebunesc. Au trecut zeci de ani de când am stat atât de mult deconectat. Aș fi citit ceva, dar nu mi-am permis să-mi cumpăr nicio carte . Nu am decât să leg o conversație cu domnișoara din fața mea:

– Până unde mergeți?

Nici un răspuns. Parcă aș fi vorbit cu un perete. Sunt convins că așa aș fi reacționat și eu în locul ei. Când mă întâlnesc cu cineva mă aștept să comunicăm pe un canal privat, ce rost au cuvintele rostite? Nu mai suntem niște sălbatici să riscăm să fim auziți. Folosim conexiuni securizate între cele două terminale.

Am ajuns. Muntele pare la fel, pădurile la fel de verzi, pantele pe care trebuie să le urc la fel de abrupte ca ultima oară când am fost pe aici. Casele sunt albastre și maro. Curțile sunt pustii. Se pare că și aici lumea stă conectată în casă. Încep să urc spre Pietrele Doamnei. Încerc să-mi dau seama dacă mi-e dor de ceva. Nu cred și nu înțeleg de ce îmi duc mâna la cap o dată la cinci minute. Nu am nici un mesaj de primit. Nu vreau să comunic cu nimeni, doar cu mine. Aici ar trebui să fie mai ușor.

– Unde vrei să ajungi?
– Nu contează. Doar să ajung. Văd apoi dacă e unde trebuie să fiu. Sigur nu acolo. Acolo cu siguranță nu trebuie sa fiu.
– Să căutăm o scurtătură?
– Am tot făcut asta. Nu mai am chef. O luăm pe drumul vechi și o să apară.
– Și va fi bine primit.

Am fost întrerupți de un țăran cu o plasă de rafie pe umăr. Nu avea nici el cască. Părea vesel și m-a salutat.

– Hai noroc!
– Bună ziua. Mai e mult până la cabană?
– Păi cât să fie, cam o oră. Dar să știi că e închisă. Nu prea mai vin vizitatori. Ești primul din afara orașului pe care îl văd de ani de zile. Doar noi, de-ai locului mai umblăm pe aici. Restul, știi matale, cu tehnologia.
– O să urc totuși. Mulțumesc. Da, îmi închipui că nu prea urcă lumea. Am văzut că și pe aici lumea e tot conectată. Nu prea era nimeni prin curți. Pustiu.
– Mai sunt unii cu caschete pe cap, dar majoritatea sunt la câmp. Se caută mâncare de asta, luată direct din pământ. Eu unul sunt cu bureții. Sunt mai rari acum, trebuie să umblu mai mult pentru o plasă, dar tot găsesc. Se vând bine. O să iau cam două mii pentru ăștia de azi.

I-am mai zis o dată mulțumesc și am continuat să urc. În două ore am ajuns la poalele Pietrelor Doamnei. E liniște. E așa cum îmi imaginam. Mi-e imposibil să-mi dau seama ce să fac cu asta.

– E bine?
– Nu e rău.
– E ceea ce așteptai?
– Știi că nu așteptam nimic.
– Știu, dar totuși, căutăm ceva.
– Ceva, adică nimic. E liniște. E bine. Să ne bucurăm noi doi. Adică eu singur.
– Să ne bucurăm.

Am urcat panta cea mică și totul pare dintr-o altă lume. Mă simt singur. Nu mai e nimeni. Ceilalți sunt conectați. Toți cred că și eu. Sunt curios cum mă descurc acum. Ce discuții inteligente port în timp ce stau singur în vârf de munte. Până una alta îmi vine să țip. Dar nu mă aude nimeni. Înseamnă că nu am scos nici un sunet. Sunt curios, dacă m-aș arunca de aici, când o să se afle că am murit? Probabil peste un an, când ar trebui să merg la centrală să-mi fac update obligatoriu de firmware. Până atunci sunt convins că o să găsească El destule motive pentru care nu mă pot întâlni cu iubita mea sau cu ai mei. Și o să fiu cu siguranță promovat până o să-mi descopere cadavrul descompus.

—-

Nu m-am aruncat. Am stat o săptămână în cabana părăsită. M-am cunoscut cât m-am cunoscut, dar într-un final mi s-a luat. Sunt totuși un animal social așa că a trebuit să mă întorc. Primul lucru pe care l-am facut odată ce am intrat pe ușă a fost să scot stickul și să mă retrag pe budă. Sunt încă aici. Mă tem să-mi pun casca. Mi-e dor de unii oameni, dar mi-e și mai frică să nu îl pierd pe cel pe care l-am regăsit în pustietatea de pe Rarău.

Zeci de mesaje au apărut când mi-am reactivat contul. Prieteni dragi și prieteni vechi mă întrebau ce s-a întâmplat de i-am părăsit în ultimul sfert de oră. Am vrut să le spun că de fapt e vorba de mai mult de o săptămână, dar le-am zis doar că s-a stricat ceva prin casă și a trebuit să mă deconectez. De obicei nu îmi scriau nici măcar după o zi în care nu intram în contact direct cu ei.

Arhiva ultimelor zile era imensă. Socializasem cu mai multă lume într-o săptămână decât anul trecut. N-am reușit să trec nici măcar prin prima zi de pauză când m-a contactat prin canal direct iubita.

– Ești bine? M-am îngrijorat. Apari de zece minute deconectat.
– Am ieșit să mă concentrez la muncă.
– Păi nu ți-ai dat demisia de o săptămână ca să lucrezi la propriul tău canal?
– La asta voiam să mă concentrez, i-am zis încercând să par cât mai natural.

Se pare că mi-am dat demisia, că îmi fac propriul canal, cine știe, poate l-am creat și am deja vreo zece angajați. Mă întreb ce am mai făcut de când am fost plecat. Un prieten obscur, cu care nu am mai vorbit de ceva ani îmi apare în fața ochilor, fără măcar să trebuiască să confirm asta:

– Ce faci coaie? Mai bem?
– Poftim?
– Aseară ai băut mai mult ca mine. Trebuie să îmi iau revanșa. Ai fost primul care a rezistat mai mult ca mine. Trebuie să-mi arăt ca nu sunt așa de slab. Da, tu de ce ești asa încruntat? Ieri erai ca o piersică, azi arăți ca o portocală.
– Zile și zile.
– Coaie, sigur ești ok? Parcă nu ești tu.

Am vrut să mai zic ceva, dar am fost întrerupt de o persoană necunoscută. Din nou, conexiune directă, deși eu nu aprob așa ceva nici măcar cu maică-mea.

– Hei, iubitule, ce s-a întâmplat?

E un chip pe care nu l-am mai văzut până acum. O blondă în sutien cu sânii mai mult decât decenți. Se pare că am agățat-o în ultima săptămână.

– Nimic. Deconectat puțin. Tu ce mai faci?
– Genial de bine. Vrei să ne-o tragem ca aseară? Înca sunt marcată. A fost cel mai tare futai de când m-am născut.

Ce să-i zic? Acum o zi încă eram cu brazii mei. Ce făceam oare între timp cu ea?

– Sunt obosit…Ne auzim mâine.
– Tu obosit? Ce s-a întâmplat cu dieta și programul tău?
– Fac și eu o pauză.

Se pare că am facut atât de multe în lipsa mea. Prea multe succese pentru cineva așa low end.

În lista de mesaje pioritare stă un mesaj de la șeful meu. Mi-e frică să aflu că am fost dat afară.

“De obicei nu se face asta decât la sfârșitul anului, dar ținând cont de rezultatele pe care le-ai avut în ultimul timp vreau să știi că ai fost promovat la nivelul următor, și dupa cum par lucrurile, vei fi îndată șef de departament. Felicitări și ține-o tot așa.”

Obsesia mea de acum zeci de ani, femeia pe care mi-am dorit-o de la prima vizionare, apare dintr-o dată goală lipită de retină. Am lăsat casca. Am conectat din nou stickul și am ieșit din casă. Se pare că sunt mai împlinit așa.

3 Comments »

  1. Mi-am adus aminte de filmul Her

    Comment by Claudiu Constantin — April 1, 2014 @ 18:40

  2. Nu l-am vazut. Sper doar ca nu e o copie fidela a scenariului :-)

    Comment by Gelu — April 1, 2014 @ 23:58

  3. Nu e, dar sunt multe chestii comune, sau poate doar in mintea mea. Dupa ce vezi filmul poti sa-ti dai seama daca dau sau ba

    Comment by Claudiu Constantin — April 2, 2014 @ 16:11

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment