Insemnari

Tacere

Filed under: Exercitii — Gelu April 29, 2014 @ 15:18

– Să știi că mă întâlnesc cu ea doar pentru sex.

Strângeam mâna Dianei într-a mea și încercam să-mi dau seama cum aș putea să o fac să înțeleagă. Chiar a fost vorba doar de sex. Măcar voi ar trebui să mă înțelegeți. Ea, nici măcar acum nu mă crede. Încă nu a reușit să mă înțeleagă, deși i-am tot explicat.

Nu mi-e foarte clar de ce încerc să vă conving pe voi, niște străini, că nu am vrut să o rănesc, dar tind să am mai multă încredere în cel ce sunt după opt beri decât în cel ce sunt acum, un tip mahmur care nu știe ce să facă cu niște rânduri care par a fi scrise de el, dar de care nu își aduce aminte.

Eram în seara cu pricina cu ea de mână și, deși credeam tot ce îi spuneam, încă simțeam transpirația Corinei pe mine. O futusem cu o seară înainte. Nu apucasem nici măcar să-mi schimb chiloții înainte să mă văd cu Diana. Important e doar că nu o înșelasem.

– Nu te-am înșelat. Știi că te iubesc, știi că nu aș putea să iubesc pe altcineva. Sunt doar sânii. Extrem de mari, extrem de palpabili. Nu sunt lașul care să-și contrazică o erecție. Mai ales că nu a zis nu, deși știa de tine.

O țineam de mână în timp ce-mi terminam a opta bere. Alcoolul îmi dă curaj, mă face să spun ce simt fără frica de repercusiuni. Să spun aforisme și banalități ca și cum aș scoate din mine Adevărul căutat de toată lumea. Cred că e clar la a câta bere sunt acum.

Pe Corina am întâlnit-o în una din serile astea. Eram singur și amețit. Diana nu venise cu mine. Stăteam la bar și-mi tot ziceam că mai beau una și apoi mă întorc la nevastă-mea. Ajunsesem să fiu convins de asta când s-a așezat pe scaunul de lângă mine. Nu înțeleg de ce; erau destul de multe libere și cu siguranță nu părea că aș fi fost în stare să port o conversație, sau orice altceva. Nu mai știu care dintre noi a vorbit primul, dar știu că mi-am dat seama în scurt timp că impresia mea inițială despre ea, că ar fi o curva ieșită la produs era total falsă.

– Nu am vrut să-i spun, să știi. A venit de la sine. Era a două oară când ne vedeam și m-a întrebat de ce nu o chem la mine sau de ce nu încerc să o sărut. Ce vroia să-i zic? I-am zis că sunt însurat. Asta suntem, ce dracu.

În seara aia a apărut într-o rochie de in cu ceva flori pe ea. Semăna destul de mult cu una pe care i-o adusem Dianei din Nepal dar, pe ea, trebuie să recunosc, stătea mai bine. Are formele mult mai bine pronunțate. Mai ales sânii. Dar și fundul. Cât de superficial am putut să fiu când am vazut-o mai femeie decât orice obsesie pe care aș fi putut să o am. Am sărutat-o și am mers la ea.

Am plecat înainte să-și dea rochia jos. Undeva pe la al doilea pahar de vin mi-am dat seama că ce se întamplă nu e bine. Nu era bine, mai ales pentru nevastă-mea și mă punea și pe mine oricum într-o situație ciudată. Da, eram bărbat, voiam să îi simt corpul, voiam să-mi îndes capul în pieptul ei, voiam… Aș fi vrut să fac multe, dar am plecat. Era vorba de un legământ pe care nu voiam să-l rup.

– Să știi că mi-a fost greu și mie, nu doar ție. Da, e ușor ca tu să fii victima aici, tu ai fost cea inșelată, dar cum crezi că m-am simțit eu? Te știam aici, de una singură, în timp ce eu mă bucuram de o altă femeie. Nici nu am putut să ejaculez prima oară.

Eram pentru a cincea oară, cred, în apartamentul ei și până atunci de fiecare dată mergeam la baie, dădeam drumul la apă să curga și mă masturbam în timp ce mă aștepta pe canapea. De data asta mi-am lăsat erecția neatinsă și am luat-o în brațe. Nu mai suportam minciunile pe care mi le tot spuneam, sperma scoasă forțându-mă să mă gândesc la Diana, deși nevoia pornea de la Corina. Deja nu mai era vorba doar de corpul ei; era amuzantă și desteaptă, uram aceleași lucruri, nu reușise nici ea să citească mai mult de zece pagini din Joyce, adoram gătitul lui Murakami.

Atunci am penetrat-o prima oară. Eu infidelul, ea amanta. Am intrat și am ieșit din ea ca și cum ar fi fost ultimul lucru pe care îl făceam. Nu-mi permiteam să o iubesc, așa că mă forțam să o folosesc pe post de păpușă gonflabilă. Nu știu cum a suportat toate astea. Am vazut maimuțe și câini care și-o trăgeau cu mai mult romantism decât mine. După o jumătate de oră ce a părut a fi o veșnicie, am mers la baie, am scăpat de nevoia fizică, am ieșit, m-am îmbrăcat și am plecat. Mă aștepta nevasta.

– Între timp mi-a devenit din ce în ce mai dragă, dar nici nu se compară cu ce avem noi. Da, poate nu o mai folosesc pe post de obiect sexual. E posibil să ai dreptate, poate țin puțin la ea, dar oricum, într-un total alt fel.

Ajunsesem să mă bucur și eu de momentele noastre de sex. Nu mai mergeam la baie după. La început rămâneam zeci de minute în brațele ei înainte să mă îmbrac și să plec; am ajuns cu timpul chiar să adorm acolo, în patul pe care atunci când ajungeam acasă vroiam să-l văd în focuri. Era o senzație ciudată să mă trezesc atât împlinit cât și cu conștiința încărcată. Sentimentul de vinovăție era mult mai puternic când eram treaz și soarele era sus pe cer. Îmi puteam ierta orice orgasm după unsprezece noaptea, dar cu greu ma înțelegeam la ora zece ziua. Ea simțea lucrul ăsta și dintr-un motiv pe care nu pot să-l înteleg ea era cea care își cerea scuze, deși eu eram cel care se întorcea la o nevastă rămasă singură peste noapte.

Acasă era și mai dificil. Mă simțeam nevoit să inventez zeci de povești pe care nu apucam niciodată să le spun. Diana nu-mi reproșa niciodată nimic. O țineam pur și simplu de mână și puteau trece zeci de ore fără să ne spunem o vorbă. În tot timpul ăsta încercam să-mi impun să nu mă gândesc la Corina. Adunam din treisprezece în treisprezece, număram oi, mă întrebam ce s-ar fi întamplat cu România dacă Germania ar fi câștigat cel de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi fost dacă Diana îmi răspundea la întrebări.

– Să-ți fie clar: nu o sa te las niciodată singură. Ești prea specială ca să renunț vreodată la ce ne-am tot oferit. Iubita nevastă, mereu vei fi asta. Orice ar spune unii sau alții, orice aș putea ajunge să fac eu, mereu vei fi nevasta mea și te voi iubi ca la început. Sau mai mult, ca un vin bun al cărui gust se conturează cu trecerea timpului.

Pentru câteva luni nu am mai căutat-o. Am plecat într-o dimineață de la ea și nu am mai dat niciun semn. Nu am mai sunat-o, nu mai mergeam în barul în care am cunsocut-o, nu îi mai trimiteam linkuri cu pisici care cad de pe diverse obiecte de mobilier. Pauza asta a venit după ce ne-am privit într-o oglindă și ne-am văzut cu ochii celor de lângă noi. Păream un cuplu fericit. Nu era cazul. Eu eram slab, iar ea era amantă.

La un moment dat nu am mai rezistat și am mers în locul nostru. Ea stătea pe același scaun. Pe cel pe care am stat eu era acum altcineva. Păreau că se simt bine; ea râdea puțin forțat, ca și cum tipul ar fi spus o glumă proastă, dar încerca să-l facă să se simtă amuzant. Se comporta ca și cum ar fi fost ceea ce am bănuit că e când am văzut-o prima oară. M-am apropiat de ei și i-am zis că-i dau dublu față de cât a negociat cu celălalt client. M-am ales cu o palmă zdravănă.

– E greu să continuăm așa. Avem o întreagă istorie scrisă de noi doi, dar prezentul e din ce în ce mai greu de înțeles și de suportat. Îmi dau seama că de ceva timp doar eu vorbesc și aștept să-mi răspunzi. Vreau să fie ca la început; îmi dau seama că nu ai cum să dansezi ca pe vremuri.

Am stat în fața casei ei aproape patru ore până când a ieșit. Eu aveam un buchet de flori, ea o pungă de gunoi. Eu mă simțeam penibil, ea m-a luat în brațe, cu punga plină de conserve de ton cu tot. Ne-am sărutat ca și cum ne-am fi întâlnit în timpul unei ore din liceu și ne-am îmbrățișat ca și cum nu aș fi dus niciun bagaj în spate.

În seara aia am chemat-o pentru prima oară la mine. Am mers în grădina din spatele casei. Cu dreapta o țineam pe Corina, cu stânga pe Diana. Le-am dat drumul, am luat un hârleț și am îngropat-o mai adânc pe fosta mea nevastă. Mult mai adânc.

Treizeci de lei

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 14, 2014 @ 22:41

Pe Tata il vad rar, o data la cateva luni. Din cand in cand, mai ales cand urmeaza sa plec si mama e la baie, imi cere niste marunt. Am incercat la un moment dat sa ii dau mai mult decat “niste marunt” dar niciodata nu a vrut sa ia mai mult de zece lei. Cu banii astia isi ia cate cinzeci de votca fara ca mama, care se ocupa de bugetul familie, sa stie.

Iubita mea stie ca in seara asta, in loc sa o tin in brate, dau cativa zeci de lei pentru a sta singur la bere. Stie si ma intelge, chiar daca nu se intampla doar o data la cateva saptamani. Stie ca asta imi ofera iluzia de independenta de care am nevoie. Stau aici si citesc, eventual va scriu voua, ma uit la cate un meci si ma bucur de singuratate. O pseudo singuratate; imi place sa primesc mesaje adresate unui “iubit” si ma ingrijoreaza cand nu imi raspunde la telefon.

In seara asta mi-am dat seama ca de aproape un an am platit, in fiecare zi, in jur de treizeci de lei pentru o plasa de siguranta pe care nu am folosit-o niciodata. Zi de zi, luna de luna, am platit o taxa de protectie de care nu am avut nevoie. Poate la inceput, cand locul asta era nou, avea sens sa fac asta. In fiecare seara lasam banii in cutia postala si ma bucuram ca nu ma folosesc de polita de asigurare pe care o plateam.

Nu am condus niciodata, nu stiu daca se va schimba asta in viitorul apropiat, dar imi imaginez ca la inceput iti faci CASCO pentru ca nu esti foarte sigur pe tine, ca nu stii cand o sa ajungi sa dai cu spatele pe o alee foarte ingusta sau cand o sa pui frana de-aiurea pe un drum acoperit de polei. Dupa cativa ani insa iti dai seama ca, mai ales ca nu te-ai folosit de asigurare, nu prea mai are sens sa o platesti; esti un sofer mult mai bun decat la inceput si nu are sens sa dai banii aia in fiecare an.

Daca ajung sa fiu soferul acela, care, la mai putin de o luna de cand nu si-a mai innoit asigurarea, se trezeste cu o masina intrata pe contrasens? Stiu, nu mai are sens ca in seara asta sa mai platesc taxa de protectie, dar daca totusi Murphy si ale lui legi se hotarasc sa loveasca din plin? Chiar daca doi plus doi au facut patru de o vesnicie, nimic nu opreste un cinci sa apara.

Gata. M-am hotarat. Daca nici in seara asta nu apare acel cinci, desi probabil o sa incerc sa fac un doi sa tinda la trei, voi completa cererea de a renunta la asigurare. As putea sa nu mai platesc pur si simplu dar sunt om de cuvant, imi place sa cred, asa ca voi da un preaviz inainte si voi continua pentru urmatoarele zile asigurarea de treizeci si ceva de lei pe zi. Sper doar ca acel doi ce tinde spre trei nu se va intalni pe cealalta parte cu un doi urmat de multi de zero si un unu.

Ratele din Central Park

Filed under: Exercitii — Gelu April 13, 2014 @ 22:33

Am ieșit din Muzeul de Istorie Naturală și am traversat în Central Park. Cerul încă era acoperit, dar măcar nu mai ploua. Era ultima zi în New York și nu voiam să plec până când nu citeam câteva pagini din cartea care mi-a marcat adolescența. Aleile erau pustii, doar câțiva oameni străbăteau parcul înfrigurați.

M-am așezat pe o bancă cu vedere spre lac și mi-am scos cartea galbenă. Nu prea conta că mai picura din când în când. Eram unde trebuie și citeam cartea potrivită. Nu mai aveam complexele de acum zece ani, dar mă simțeam la fel de nesigur. Mă opream des din citit încercând să văd dacă mai sunt sau nu rațe pe lac. Întorceam paginile și nici urmă de rațe.

Mi-am aprins o țigară și după nici două fumuri pe banca pe care stăteam s-a așezat un bătrân. Eram puțin surprins, ținând cont că celelalte bănci erau libere, dar l-am ignorat. Cu coada ochiului l-am văzut cum își despachetează un sandwich dintr-un ziar învechit și aruncă din bucățile de pâine spre lac. Am continuat să-mi citesc cartea și să-mi fumez țigara până când m-a întrerupt.

– Unde crezi că pleacă rațele iarna?

Central Park sau Argentin, aceeași poveste. Peste tot aceiași bătrâni plictisiți în căutare de companie.

– Poate migrează și ele în locuri mai calde. Merg spre sud.

– De ce ar face asta? În New York nu prea există iarnă. În plus, ai crede că au pene destule ca să reziste. Porumbeii, de exemplu, nu par a avea vreo problemă cu frigul deși sunt mult mai expuși decât rațele.

– Poate se plictisesc pur și simplu și își iau concediu. Prea mult oțel și beton, prea mulți turiști.

– Da, asta aș putea înțelege. Ce zici chiar are sens. De mulți ani și eu mi-am luat concediu de la locul ăsta. Mai vin o dată pe an să hrănesc rațele, dar de cele mai multe ori sunt plecate. Aș putea veni primăvara sau vara, dar atunci sunt prea multe muște pe aleile astea. Sfârșitul lui noiembrie e momentul perfect de a fi aici, mai ales pe o vreme ca asta. Turiștii se retrag prin muzee, localnicii iau metroul spre casă, patinoarul înca nu e deschis. Doar eu și amintirea rațelor.

– Pentru mine e a două oară când sunt aici. Ultima oară tot în noiembrie am fost. Nu știu cum e în restul anului. Probabil sunt una din muștele de care spuneți, nu știu, dar mă fascinează parcul, cu sau fară rațe. E locul unde poți să-ți scrii propria poveste. Ai de ales între a rămâne sub umbra copacilor sau de a te pierde între zgârie-nori. Mi se pare genial faptul că ține de tine, poți să faci, sau nu, cei treizeci de pași care să te ducă într-o lume complet nouă. Acasă nu pot face asta.

– Oricând și oriunde ești pus în situația asta. Poți să fii tu, sau orice altă versiune a ta. Poți să stai pe o bancă singur cu ideea de rațe în cap sau poți să mergi într-un bar și să simți că trăiești. Poți să te simți bine în pielea ta de om deprimat sau să te simți străin în pielea unui om fericit. Nu ține de zgârie-nori sau de un lac, cu sau fără rațe. Acum un secol am întâlnit femeia perfectă. Era exact așa cum trebuie, formele perfecte pentru a hrăni obesiile unui bărbat de treizeci de ani, era deșteaptă, nu căuta nimic, nu-i păsa că nu port vestă, era exact ce-mi doream atunci de la o femeie. M-a iubit, am iubit-o, am venerat-o, m-a venerat. A plecat, m-am simțit nevoit să plec și eu. Ea a ales un mut notoriu, eu am ales o fermă în mijlocul pustietății. Poți pleca oricând, fără să lași nici o explicație. Aici pare mai ușor, după nici două sute de metri ajungi la metrou, alegi unde vrei să fii, dar să știi că în viață e la fel. Ești sau nu cu obsesia ta. Mai greu e când ea alege să nu mai fie cu tine. Imaginează-ți că parcul se hotărăște să plece în locuri mai calde, sau, mai simplu, la un moment dat rațele dau puțin din aripi și rămâi să arunci pâine unor porumbei.

Am stins țigara, am închis cartea și nu am zis nimic. Bătrânii de aici sunt diferiți de bătrânii de acasă. Într-un final m-am simțit obligat să rup momentul de tăcere:

– Nu poți mereu să alegi. De exemplu eu aș mai rămâne încă o săptămână aici, dar peste două zile îmi expiră viza. În plus, ați fost forțat să luați o decizie, oricât de radicală a fost ea până la urmă. Ați fost părăsit.

– Detalii. Mereu poți să alegi. Nu contează dacă ești sau nu părăsit, dacă ești sau nu rănit. Aveam cincisprezece ani și câinele vecinilor era un obsedat sexual. Din păcate pentru el era cel mai mic din tot cartierul așa că îi era aproape imposibil să aibă parte de vreun fel de acțiune. Îmi era milă de el, cum era mereu la coada ultimului mascul în timp ce ceilalți o călăreau pe cățeaua cartierului. Într-o zi l-am văzut fericit, își lăsa balele pe asfaltul încins de cele o sută de grade din august, în timp ce cucerirea lui stătea întinsă după ce a fost lovită de o mașină care mergea cu șaizeci de mile pe oră pe o stradă lăturalnică. Futea o cățea moartă și era fericit. Era prima oară când câinele ăla pricăjit se simțea iubit. Văzându-l acolo, în mijlocul drumului, nu știam ce să simt, dacă aș vrea să fiu, sau nu, în locul lui. Peste câteva ore mi-am dat seama. La miezul nopții eram în cimitirul din Brooklyn cu o lopată aruncată lângă mine, ținând de mână cel mai cald cadavru posibil. Nu știam despre ea decât că s-a născut în 1907 și a murit în 1930. Mai mult decât suficient ca să știu că nu o sa fiu niciodată la fel de intim cu altcineva, în nici un caz nu la fel de implicat ca micul câine care și-a satisfăcut într-un final nevoile animalice. Asta am ales atunci. Poți alege oricând. Nu ți se pot închide chiar toate ușile dintr-o dată. Chiar dacă ar fi așa, va exista mereu o gaură pe care cineva nu s-a gândit să o astupe.

– Ați mai văzut câinele după seara respectivă? Era mai fericit?

– Da, dar nu asta contează. Nu e important dacă a fost sau nu împlinit după. Contează momentul, contează faptul că a găsit și a urmat oportunitatea de a fi fericit. Ca să-ți răspund la întrebare, după câteva zile stătea din nou la coada unui mascul mai feroce care regula cățeaua cartierului. O făcea însă doar din obișnuință, sunt convins de asta, își cunoscuse deja marea iubire, nu conta faptul că ea se răcise de mult.

Voiam să îi spun că, deși și eu eram fascinat de personajul din Nopți Albe, mi se pare că un singur moment de fericire nu e de ajuns pentru o viață întreagă; mi-am dat seama însă că e posibil ca nu asta să fie morala poveștii. Mi-am pus cartea în geantă și voiam să-i spun că am zborul de dimineață.

– Mai stai două secunde. Vreau să facem un târg. Tu îmi dai cartea pe care o citeai și eu îți dau o altă carte în schimb.

Mi s-a părut ciudată propunerea, dar i-am zis că e ok. Eu nu am vrut decât să fug până în New York să scap de despărțirea de acasă, de reproșuri și amintiri și acum nu vream decât să mă întorc la amintirea lor, să ies din Central Park și să o iau spre hotel. La un moment dat am cumpărat cinci perechi de șosete albe în Argentin, pe care nu le-am purtat niciodată, acum trebuia să renunț la o carte pe care puteam să o cumpăr din orice librărie de acasă. I-am întins exemplarul meu galben în timp ce el scria ceva pe o carte pe care a scos-o din geanta pe care nu o observasem până atunci.

Am luat-o și am pus-o în rucsac fără să ma uit la ea. I-am mulțumit de companie și am plecat. La hotel am văzut că am dus în spate un exemplar din “The Cather in the Rye” apărut în 1951. Tremurând am citit și ce era scris pe prima pagină:

“Thank you for this edition.
Remember,
Never look back!

J. D. Salinger”

Resuscitare

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu April 5, 2014 @ 20:16

Au trecut cateva luni de cand nu am mai scris despre mine; a trecut ceva timp de cand nu am mai scris pur si simplu. Ati citit textele care au iesit intre timp, dar cred ca v-ati dat seama ca sunt scrise de un Gelu care scrie pentru a scrie, nu sunt scrise de idiotul de acum opt ani care nu auzise de ideea de jurnal asa ca a inceput sa scuipe confesiuni pe internet. Da, e dragut sa citesti povesti cu diacritice si texte peste care am trecut de cel putin trei ori inainte sa le public, dar nu la asta ma gandeam cand, acum o eternitate, am cumparat domeniul sau cand am inceput sa scriu pe 360. Atunci era mult mai simplu: tastam ganduri aparute la intamplare si publicam imediat. Asta incerc sa fac si acum, oricat de greu ar fi la a 6-a bere din sambata asta.

Aseara mi-am dat seama ca am renuntat, fara sa imi dau seama, la un lucru care ma definea acum doi ani. Nu mi-am dat seama cand s-a intamplat asta. Din fericire nu e vorba de un lucru de care eram mandru dar, oricum, m-a surprins faptul ca m-am schimbat pur si simplu. Nu am realizat niciodata momentul in care nu am mai folosit o expresie care ma definea atunci, dar care ofensa pe multi.

Stabilitatea asta ma omoara in momentele in care vreau sa fiu “creativ” “pur si simplu”. Am mai zis asta, dar moartea ideilor marete e o relatie in care pana si tu crezi. Ceva de genul e si situatia in care ma aflu eu acum. De fiecare data cand stau in fata tastaturii mi-as fi dorit sa fiu un tip singur care nu stie cum sa faca rost de bani de bere. Ar fi fost simplu, cel putin pentru partea cu scrisul.

Pentru cei care au rezistat pana aici si nu si-au dat seama ca scriu de dragul de a scrie am un mic secret de impartasit: acum scriu de dragul de a scrie; nu am nici o idee geniala de povestit.

Acum ca sunt singur pe pagina asta vreau sa-mi aduc aminte ca au existat momente in care am simtit ca spun lucruri geniale. De obicei asta se intampla dupa a 11-a bere, dar, la un moment dat am fost treaz si am simtit asta. Eram pe malul Oltului, nu stiu daca pe cel cu perfectul simplu sau pe celalalt si pustanii de liceu se inecau sub ochii mei. Eu citeam din Bukowski, colectia de povesti de la Rao, in timp ce o tipa, relativ buna de cucerit in alte imprejurari, statea deasupra unui tip scos cu greu din apa. Ati crede ca incerca sa-l resusciteze, tinand cont ca nu mai respira dupa ce a stat cinci minute sub apa, dar nu, ea repeta niste replici dintr-o adaptare dupa Romeo si Julieta. As fi retinut din ceea ce zicea daca nu as fi fost socat de faptul ca ea nu era singura care incerca sa salveze pe cineva prin tehnica pe care hipsterii o numesc “resuscitare prin clasicism”.

In jurul prosopului meu stateau zeci de liceeni aproape morti. Deasupra fiecaruia dintre ei stateau tinere recitand versuri din Shakespeare. Ar fi fost un flashmob de-a dreptul genial daca nu ar fi murit toti cei ce erau resuscitati cu poezie. Mi-am ridicat prosopul in momentul in care au ajuns primele ambulante. Nu vroiam sa fiu partas, mai mult decat am fost, la povestea adolescentilor inecati in Olt. Eram inca in concediu, nu voiam sa pierd nici un minut raspunzand intrebarilor celor de la politie sau reporterului de la ProTv.

Intre noi fie vorba, toata povestea a pornit de la faptul ca cei 13 liceeni morti doreau sa cucereasca aceeasi tipa. O gagica, Andreea, care  la iesirea cu clasa le-a zis colegilor ca se va saruta cu cel care va reusi sa stea cel mai mult sub apa. Erau 27 in clasa. 13 mureau, 13 resuscitau prin Shakespeare, Deea o sugea extrem de bine cand a ajuns prima ambulanta.

Deconectare

Filed under: Exercitii — Gelu April 1, 2014 @ 10:36

Am băgat stickul și am ieșit pe ușă. L-am lăsat să se descurce singur. Mă așteaptă un tren care mă va duce într-un loc în care voi fi deconectat. În două ore o să ajung la poalele Rarăului. Timp de o săptămână voi fi doar eu cu pădurea, cu munții și veverițele.

Ai mei au fost de modă veche, niște sălbatici dacă ar fi să-mi ascult prietenii. Până la optsprezece ani, când au fost obligați de sistem, nu m-au conectat. Până pe la doisprezece ani nu m-am simțit deloc diferit de ceilalți copii cu care mă întâlneam. Ieșeam, ne jucam, căutam împreună o băltoacă în care să aruncăm cu pietre. Cu timpul însă ei au început să iasă din ce în ce mai puțin din casă. Eram convins că își petreceau în continuare timpul împreună, dar fără mine. Părinții nu mă lăsau încă să intru în rețea. Îmi spuneau că sunt prea mic pentru asta, așa că până la optsprezece ani cutreierasem deja, de unul singur, prin aproape toate pădurile din jurul orașului.

Inițial i-am considerat niște ipocriți lipsiți de inimă, dar cu timpul am apreciat că m-au forțat să rămân cât mai mult cu picioarele pe pământ. De câțiva ani mă tot gândesc să mă întorc la adolescență și să vagabondez ca în tinerețe. Mi-am dat seama însă că e imposibil. Toți prietenii mei sunt acolo, locul meu de muncă e acolo, chiar și iubita mea, cu care mă văd pentru plăceri extrem de fizice de două ori pe lună, e tot în rețea. Până și atunci când am mers amândoi în concediu la Paris ne-am păstrat căștile, pentru a arăta amicilor noștri cum este. Nu pot să mint, încântarea lor virtuală ne făcea să ne bucurăm și mai mult de ruginitul Tour Eiffel.

Așa s-a născut el. Îmi doream să iau o pauză, dar nu voiam să renunț la statutul meu de ființă socială. Trebuia să las pe cineva în locul meu, dar niciodată, până când am închis în spatele meu ușa, nu am crezut că o voi face. Am început prin a-mi lua de la un târg de antichități un sistem fără conexiune wireless inclusă în placa de bază. O vechitură cu doar un tera memorie și procesor de doar 512 GigaHertzi. I-am luat un generator special și am început să scriu primele linii de cod. Ca să-mi țină locul cu succes trebuia să mă înțeleagă și să fie la fel de inteligent ca mine, cel puțin așa cum mă vedeam eu în oglindă.

După un an am început să îl testez și să îl îmbunătățesc. Nici nu mi-am dat seama când a început să aibă propria lui trăire. Am fost șocat și fascinat în același timp. I-am pus o întrebare stupidă, ceva de genul lucrurilor pe care oamenii cu care mai interacționez l-ar putea întreba și răspunsul m-a șocat. Eu nu aș fi fost niciodată în stare să fiu atât de empatic și drăguț cu cineva care e evident idiot. Vocea mea, venită prin cele două difuzoare, “Sau ai putea mai bine să nu mai cauți răspunsuri la întrebările celorlalți și să te găsești pe tine!”, m-a facut să-l deconectez.

Nu i-am oferit instrucțiunile de care avea nevoie să se conecteze la rețea, dar eram convins ca odată ce-i conectam placa externă se va descurca. Părea că a început să știe de ce era acolo, să înțeleagă fără să-i spun explicit cum merg lucrurile. Cred că acum era cum am fost eu la optsprezece ani când am descoperit în ce lume am ajuns, când am interacționat pentru prima oară după mulți ani cu prietenii din copilărie, cum am vizualizat-o pe Ana goală pentru prima oară, cum am vizitat New Yorkul din camera mea din provincie.

Am urcat în vagon și sunt singurul fără cască. La cât de conectată e lumea e puțin probabil să obseve pe cineva care se află la doar jumătate de metru în fața lor, îmi trag gluga hanoracului pe cap. E aceeași temperatură ca acasă: douăzeci și trei de grade. Mă uit pe fereastră și văd umbrele care se preling în timp ce trei frumoase copile parcă râd la aceeași glumă, fără a scoate însă niciun cuvânt.

În jumătate de oră cobor în orașul natal și simt deja că înnebunesc. Au trecut zeci de ani de când am stat atât de mult deconectat. Aș fi citit ceva, dar nu mi-am permis să-mi cumpăr nicio carte . Nu am decât să leg o conversație cu domnișoara din fața mea:

– Până unde mergeți?

Nici un răspuns. Parcă aș fi vorbit cu un perete. Sunt convins că așa aș fi reacționat și eu în locul ei. Când mă întâlnesc cu cineva mă aștept să comunicăm pe un canal privat, ce rost au cuvintele rostite? Nu mai suntem niște sălbatici să riscăm să fim auziți. Folosim conexiuni securizate între cele două terminale.

Am ajuns. Muntele pare la fel, pădurile la fel de verzi, pantele pe care trebuie să le urc la fel de abrupte ca ultima oară când am fost pe aici. Casele sunt albastre și maro. Curțile sunt pustii. Se pare că și aici lumea stă conectată în casă. Încep să urc spre Pietrele Doamnei. Încerc să-mi dau seama dacă mi-e dor de ceva. Nu cred și nu înțeleg de ce îmi duc mâna la cap o dată la cinci minute. Nu am nici un mesaj de primit. Nu vreau să comunic cu nimeni, doar cu mine. Aici ar trebui să fie mai ușor.

– Unde vrei să ajungi?
– Nu contează. Doar să ajung. Văd apoi dacă e unde trebuie să fiu. Sigur nu acolo. Acolo cu siguranță nu trebuie sa fiu.
– Să căutăm o scurtătură?
– Am tot făcut asta. Nu mai am chef. O luăm pe drumul vechi și o să apară.
– Și va fi bine primit.

Am fost întrerupți de un țăran cu o plasă de rafie pe umăr. Nu avea nici el cască. Părea vesel și m-a salutat.

– Hai noroc!
– Bună ziua. Mai e mult până la cabană?
– Păi cât să fie, cam o oră. Dar să știi că e închisă. Nu prea mai vin vizitatori. Ești primul din afara orașului pe care îl văd de ani de zile. Doar noi, de-ai locului mai umblăm pe aici. Restul, știi matale, cu tehnologia.
– O să urc totuși. Mulțumesc. Da, îmi închipui că nu prea urcă lumea. Am văzut că și pe aici lumea e tot conectată. Nu prea era nimeni prin curți. Pustiu.
– Mai sunt unii cu caschete pe cap, dar majoritatea sunt la câmp. Se caută mâncare de asta, luată direct din pământ. Eu unul sunt cu bureții. Sunt mai rari acum, trebuie să umblu mai mult pentru o plasă, dar tot găsesc. Se vând bine. O să iau cam două mii pentru ăștia de azi.

I-am mai zis o dată mulțumesc și am continuat să urc. În două ore am ajuns la poalele Pietrelor Doamnei. E liniște. E așa cum îmi imaginam. Mi-e imposibil să-mi dau seama ce să fac cu asta.

– E bine?
– Nu e rău.
– E ceea ce așteptai?
– Știi că nu așteptam nimic.
– Știu, dar totuși, căutăm ceva.
– Ceva, adică nimic. E liniște. E bine. Să ne bucurăm noi doi. Adică eu singur.
– Să ne bucurăm.

Am urcat panta cea mică și totul pare dintr-o altă lume. Mă simt singur. Nu mai e nimeni. Ceilalți sunt conectați. Toți cred că și eu. Sunt curios cum mă descurc acum. Ce discuții inteligente port în timp ce stau singur în vârf de munte. Până una alta îmi vine să țip. Dar nu mă aude nimeni. Înseamnă că nu am scos nici un sunet. Sunt curios, dacă m-aș arunca de aici, când o să se afle că am murit? Probabil peste un an, când ar trebui să merg la centrală să-mi fac update obligatoriu de firmware. Până atunci sunt convins că o să găsească El destule motive pentru care nu mă pot întâlni cu iubita mea sau cu ai mei. Și o să fiu cu siguranță promovat până o să-mi descopere cadavrul descompus.

—-

Nu m-am aruncat. Am stat o săptămână în cabana părăsită. M-am cunoscut cât m-am cunoscut, dar într-un final mi s-a luat. Sunt totuși un animal social așa că a trebuit să mă întorc. Primul lucru pe care l-am facut odată ce am intrat pe ușă a fost să scot stickul și să mă retrag pe budă. Sunt încă aici. Mă tem să-mi pun casca. Mi-e dor de unii oameni, dar mi-e și mai frică să nu îl pierd pe cel pe care l-am regăsit în pustietatea de pe Rarău.

Zeci de mesaje au apărut când mi-am reactivat contul. Prieteni dragi și prieteni vechi mă întrebau ce s-a întâmplat de i-am părăsit în ultimul sfert de oră. Am vrut să le spun că de fapt e vorba de mai mult de o săptămână, dar le-am zis doar că s-a stricat ceva prin casă și a trebuit să mă deconectez. De obicei nu îmi scriau nici măcar după o zi în care nu intram în contact direct cu ei.

Arhiva ultimelor zile era imensă. Socializasem cu mai multă lume într-o săptămână decât anul trecut. N-am reușit să trec nici măcar prin prima zi de pauză când m-a contactat prin canal direct iubita.

– Ești bine? M-am îngrijorat. Apari de zece minute deconectat.
– Am ieșit să mă concentrez la muncă.
– Păi nu ți-ai dat demisia de o săptămână ca să lucrezi la propriul tău canal?
– La asta voiam să mă concentrez, i-am zis încercând să par cât mai natural.

Se pare că mi-am dat demisia, că îmi fac propriul canal, cine știe, poate l-am creat și am deja vreo zece angajați. Mă întreb ce am mai făcut de când am fost plecat. Un prieten obscur, cu care nu am mai vorbit de ceva ani îmi apare în fața ochilor, fără măcar să trebuiască să confirm asta:

– Ce faci coaie? Mai bem?
– Poftim?
– Aseară ai băut mai mult ca mine. Trebuie să îmi iau revanșa. Ai fost primul care a rezistat mai mult ca mine. Trebuie să-mi arăt ca nu sunt așa de slab. Da, tu de ce ești asa încruntat? Ieri erai ca o piersică, azi arăți ca o portocală.
– Zile și zile.
– Coaie, sigur ești ok? Parcă nu ești tu.

Am vrut să mai zic ceva, dar am fost întrerupt de o persoană necunoscută. Din nou, conexiune directă, deși eu nu aprob așa ceva nici măcar cu maică-mea.

– Hei, iubitule, ce s-a întâmplat?

E un chip pe care nu l-am mai văzut până acum. O blondă în sutien cu sânii mai mult decât decenți. Se pare că am agățat-o în ultima săptămână.

– Nimic. Deconectat puțin. Tu ce mai faci?
– Genial de bine. Vrei să ne-o tragem ca aseară? Înca sunt marcată. A fost cel mai tare futai de când m-am născut.

Ce să-i zic? Acum o zi încă eram cu brazii mei. Ce făceam oare între timp cu ea?

– Sunt obosit…Ne auzim mâine.
– Tu obosit? Ce s-a întâmplat cu dieta și programul tău?
– Fac și eu o pauză.

Se pare că am facut atât de multe în lipsa mea. Prea multe succese pentru cineva așa low end.

În lista de mesaje pioritare stă un mesaj de la șeful meu. Mi-e frică să aflu că am fost dat afară.

“De obicei nu se face asta decât la sfârșitul anului, dar ținând cont de rezultatele pe care le-ai avut în ultimul timp vreau să știi că ai fost promovat la nivelul următor, și dupa cum par lucrurile, vei fi îndată șef de departament. Felicitări și ține-o tot așa.”

Obsesia mea de acum zeci de ani, femeia pe care mi-am dorit-o de la prima vizionare, apare dintr-o dată goală lipită de retină. Am lăsat casca. Am conectat din nou stickul și am ieșit din casă. Se pare că sunt mai împlinit așa.