Insemnari

Aveam cu mine o cutie de Timișoreana pe care am adus-o ca să sărbatoresc așa cum trebuie primul meu maraton. Uraganul care s-a abătut cu câteva zile înainte a dat puțin peste cap planul pe care îl aveam pregătit. Mă plimbam pe aleile din Central Park încercând să-mi dau seama dacă are sens să alerg cei 42 de kilometri a doua zi. Vroiam să-mi deschid berea și să fumez o țigară, dar la intervale relativ scurte treceau polițiști pe lângă mine.

Am ajuns pe un fel de deal, cam în dreptul străzii 75, pe unde nu puteau ajunge polițiștii pe scutere sau biciclete. Eram păzit de ceva copaci și niște trepte, îmi puteam ascunde berea și țigara la timp. Locul era pustiu. Mi-am desfăcut berea și am început să fumez. Eram fascinat de zgârie norii care răsăreau deasupra oazei de verdeață. M-am lăsat dus de visul de a trăi în unul din apartementele de pe 5th Avenue și nu am observat-o când s-a așezat lângă mine.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră, în ciuda celor cinci grade de afară. Purta un pardesiu negru pe deasupra, dar nu mi-e foarte clar cum o putea ajuta pe frigul ăla. Celelalte bănci erau libere si totuși ea stătea la mai puțin de zece centimetri de mine. Nu știam dacă să îi spun ceva sau nu. Din fericire a omorât ea momentul ușor penibil. Surprinzător, nu a făcut-o în engleză, ci într-o română cu accent mai mult sau mai puțin dubios:

– Piața Operei. Încă îmi aduc aminte de colegul meu de școală, care a venit la mine și mi-a întins un balon verde. Știa ca Îmi plac balonele; nu știa că îmi place și de el. A doua zi am plecat din Timișoara spre București și de acolo spre ce vedeau ai mei a fi Libertate. După mai mult de douăzeci de ani uite că văd o cutie de Timișoreana în noua mea casă. Eu sunt Monica. Născută în Banat, crescută în New York.

– Cristi, născut în Bucovina, crescut de unul singur.

– Și ce te aduce pe aici? De ce vrei să fugi?

– Doar de oamenii în albastru. N-aș vrea o amendă și să-mi suspende viza, nu că aș mai folosi-o vreodată. În rest, încă nu fug. Poate mâine. Am venit pentru maraton.

– Îmi pare rău. Putea fi mai rău. Puteai să fugi de tine. Tu măcar știi că după 42 de kilometri o să te oprești.

– Să înțeleg că tu de asta fugi? Ești alergătorul, bine, în cazul tau alergătorea, care face înconjorul lumii ca să se găsească în același loc?

– Nu știu. Poate. Fuga mea, dacă a existat așa ceva, că mai mult de niște trepte ca să prind un metrou nu sunt în stare, a început acasă. În Timișoara. Scuza a fost simplă, deși tu nu știu cât îți mai aduci aminte de comunism sau Iliescu. Oricum, da, cred că ai dreptate, eu fug mai mult ca tine, dar în Timișoara nu mai calc, deci greu să ajung la punctul de start.

– Nu, nu prea m-am lovit de ce îți aduci tu aminte, probabil, despre România. Iliescu e o bunicuță cu un zâmbet prefăcut, Banatul e în drum spre berea din Belgrad. Cam atât, dar îmi imaginez că odată ce te-ai oprit aici, respiri un alt aer. De ce să mai alergi?

Mi-a schițat un zâmbet sec și liniștea s-a abătut asupra noastră pentru câteva minute. După ce a luat o gură din cutia mea, fără să mă întrebe, a răspuns.

– Crezi că schimbă ceva? Nu mă încătușează salariul de 200 de dolari, pe care îl câștigă o prietenă din liceu, dar alegerile pe care le-am făcut mă fac să stau cu tine aici în loc să mai merg 300 de metri până în apartamentul cu vedere spre Manhattan. Iau o gură de aer înainte să fiu forțată să sprintez spre un punct intermediar. Nici nu știu ce m-a adus aici. Fuga de România? Căsătoria pe care o vedeam ca pe o scăpare din labirintul de hârtii pe care l-am găsit odată ce am ajuns pe partea asta a oceanului? Copilul născut din nevoia de colac de salvare dintr-o căsnicie menită să eșueze?

Nu știam ce să-i zic. Eram doar un puștan care se bucura de locul în care Holden urmărea rațele în timpul verii, ca să se întrebe iarna unde au dispărut. Mă jucasem de-a filosofia ieftină fară să știu unde mă va aduce. M-a adus la un moment de tăcere. Pentru că nici ea nu omora momentul, am zis o prostie:

– Și când colacul s-a spart? Vreo vestă de salvare?

Zâmbetul i s-a lăsat și a scos doar o grimasă, foarte asemănătoare cu cea pe care un foarte bun prieten de beție o face înainte să-mi spună să mor. Ea a fost însă mai elegantă.

– Mi-a fost dor de asta. Daca dădeam de un american și-i ziceam toate astea mi-ar fi spus, cu toată sinceritatea și buna credință din lume, “I am sorry, it will get better!”. Tu, în schimb, învârți cuțitul mai mult, să te asiguri că a ajuns unde trebuie. Da, dacă vrei să știi, am suflat până s-a umflat. În caz de nevoie am ceva care să mă țină la suprafață. Nu-l las totuși pe Thomas în urmă. Idiotul de tată a ales numele. Nu-l las. Dacă e cazul, mă scufund cu el, deși vesta e destul de mare pentru amândoi. Acum știi între ce alerg?

– Sincer? Nu! Am băgat vesta în discuție fără să știu ce aș vrea să însemne și acum tu o folosești ca pe o metaforă pe care nu o pot înțelege.

Rochia a început să-i tresară de râsul forțat. Eu stăteam înfrigurat fără să știu ce să fac. Aș fi vrut să am mai multă inspirație, dar mi-era imposibil să pun întrebarea care trebuie.

– E un alt tip, vesta?

M-a privit rece, s-a ridicat și mi-a zis:

– E cazul să plec spre casa goală. Thomas și taică-su sunt plecați, dar mă sună din Florida în fiecare seară la nouă.

La zece minute după ce a plecat m-am ridicat și m-am îndreptat către metrou. Mă aștepta o zi grea. Vroiam să fac ceea ce m-a adus în imensitatea asta de beton și oțel.

Telefonul îmi spunea că am terminat cei 42 de kilometri, când am văzut pe cineva căzând cu un balon verde în mână de la etajul 20 al unei clădiri aflată vis-a-vis de parc. Terminasem primul meu maraton.