Insemnari

Maraton

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 27, 2014 @ 17:45

Aveam cu mine o cutie de Timișoreana pe care am adus-o ca să sărbatoresc așa cum trebuie primul meu maraton. Uraganul care s-a abătut cu câteva zile înainte a dat puțin peste cap planul pe care îl aveam pregătit. Mă plimbam pe aleile din Central Park încercând să-mi dau seama dacă are sens să alerg cei 42 de kilometri a doua zi. Vroiam să-mi deschid berea și să fumez o țigară, dar la intervale relativ scurte treceau polițiști pe lângă mine.

Am ajuns pe un fel de deal, cam în dreptul străzii 75, pe unde nu puteau ajunge polițiștii pe scutere sau biciclete. Eram păzit de ceva copaci și niște trepte, îmi puteam ascunde berea și țigara la timp. Locul era pustiu. Mi-am desfăcut berea și am început să fumez. Eram fascinat de zgârie norii care răsăreau deasupra oazei de verdeață. M-am lăsat dus de visul de a trăi în unul din apartementele de pe 5th Avenue și nu am observat-o când s-a așezat lângă mine.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră, în ciuda celor cinci grade de afară. Purta un pardesiu negru pe deasupra, dar nu mi-e foarte clar cum o putea ajuta pe frigul ăla. Celelalte bănci erau libere si totuși ea stătea la mai puțin de zece centimetri de mine. Nu știam dacă să îi spun ceva sau nu. Din fericire a omorât ea momentul ușor penibil. Surprinzător, nu a făcut-o în engleză, ci într-o română cu accent mai mult sau mai puțin dubios:

– Piața Operei. Încă îmi aduc aminte de colegul meu de școală, care a venit la mine și mi-a întins un balon verde. Știa ca Îmi plac balonele; nu știa că îmi place și de el. A doua zi am plecat din Timișoara spre București și de acolo spre ce vedeau ai mei a fi Libertate. După mai mult de douăzeci de ani uite că văd o cutie de Timișoreana în noua mea casă. Eu sunt Monica. Născută în Banat, crescută în New York.

– Cristi, născut în Bucovina, crescut de unul singur.

– Și ce te aduce pe aici? De ce vrei să fugi?

– Doar de oamenii în albastru. N-aș vrea o amendă și să-mi suspende viza, nu că aș mai folosi-o vreodată. În rest, încă nu fug. Poate mâine. Am venit pentru maraton.

– Îmi pare rău. Putea fi mai rău. Puteai să fugi de tine. Tu măcar știi că după 42 de kilometri o să te oprești.

– Să înțeleg că tu de asta fugi? Ești alergătorul, bine, în cazul tau alergătorea, care face înconjorul lumii ca să se găsească în același loc?

– Nu știu. Poate. Fuga mea, dacă a existat așa ceva, că mai mult de niște trepte ca să prind un metrou nu sunt în stare, a început acasă. În Timișoara. Scuza a fost simplă, deși tu nu știu cât îți mai aduci aminte de comunism sau Iliescu. Oricum, da, cred că ai dreptate, eu fug mai mult ca tine, dar în Timișoara nu mai calc, deci greu să ajung la punctul de start.

– Nu, nu prea m-am lovit de ce îți aduci tu aminte, probabil, despre România. Iliescu e o bunicuță cu un zâmbet prefăcut, Banatul e în drum spre berea din Belgrad. Cam atât, dar îmi imaginez că odată ce te-ai oprit aici, respiri un alt aer. De ce să mai alergi?

Mi-a schițat un zâmbet sec și liniștea s-a abătut asupra noastră pentru câteva minute. După ce a luat o gură din cutia mea, fără să mă întrebe, a răspuns.

– Crezi că schimbă ceva? Nu mă încătușează salariul de 200 de dolari, pe care îl câștigă o prietenă din liceu, dar alegerile pe care le-am făcut mă fac să stau cu tine aici în loc să mai merg 300 de metri până în apartamentul cu vedere spre Manhattan. Iau o gură de aer înainte să fiu forțată să sprintez spre un punct intermediar. Nici nu știu ce m-a adus aici. Fuga de România? Căsătoria pe care o vedeam ca pe o scăpare din labirintul de hârtii pe care l-am găsit odată ce am ajuns pe partea asta a oceanului? Copilul născut din nevoia de colac de salvare dintr-o căsnicie menită să eșueze?

Nu știam ce să-i zic. Eram doar un puștan care se bucura de locul în care Holden urmărea rațele în timpul verii, ca să se întrebe iarna unde au dispărut. Mă jucasem de-a filosofia ieftină fară să știu unde mă va aduce. M-a adus la un moment de tăcere. Pentru că nici ea nu omora momentul, am zis o prostie:

– Și când colacul s-a spart? Vreo vestă de salvare?

Zâmbetul i s-a lăsat și a scos doar o grimasă, foarte asemănătoare cu cea pe care un foarte bun prieten de beție o face înainte să-mi spună să mor. Ea a fost însă mai elegantă.

– Mi-a fost dor de asta. Daca dădeam de un american și-i ziceam toate astea mi-ar fi spus, cu toată sinceritatea și buna credință din lume, “I am sorry, it will get better!”. Tu, în schimb, învârți cuțitul mai mult, să te asiguri că a ajuns unde trebuie. Da, dacă vrei să știi, am suflat până s-a umflat. În caz de nevoie am ceva care să mă țină la suprafață. Nu-l las totuși pe Thomas în urmă. Idiotul de tată a ales numele. Nu-l las. Dacă e cazul, mă scufund cu el, deși vesta e destul de mare pentru amândoi. Acum știi între ce alerg?

– Sincer? Nu! Am băgat vesta în discuție fără să știu ce aș vrea să însemne și acum tu o folosești ca pe o metaforă pe care nu o pot înțelege.

Rochia a început să-i tresară de râsul forțat. Eu stăteam înfrigurat fără să știu ce să fac. Aș fi vrut să am mai multă inspirație, dar mi-era imposibil să pun întrebarea care trebuie.

– E un alt tip, vesta?

M-a privit rece, s-a ridicat și mi-a zis:

– E cazul să plec spre casa goală. Thomas și taică-su sunt plecați, dar mă sună din Florida în fiecare seară la nouă.

La zece minute după ce a plecat m-am ridicat și m-am îndreptat către metrou. Mă aștepta o zi grea. Vroiam să fac ceea ce m-a adus în imensitatea asta de beton și oțel.

Telefonul îmi spunea că am terminat cei 42 de kilometri, când am văzut pe cineva căzând cu un balon verde în mână de la etajul 20 al unei clădiri aflată vis-a-vis de parc. Terminasem primul meu maraton.

Singuratate

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 6, 2014 @ 11:46

Nu mai trebuie să fierb pastele în timp ce ea prepară sosul. Nu mai trebuie să facem dragoste după ce terminăm de luat masa. Nu mai trebuie să trimit mesaje liniştitoare la fiecare treizeci de minute. Nu mai trebuie să fac nici unul din lucrurile astea.

Pot să stau în continuare aici şi să beau. Pot să fumez fără să simt vreo privire îngrijorată. Pot să mă masturbez în linişte fără să mă gândesc la faptul că diseară nu o să am chef să o satisfac. Pot să mă cac cu uşa deschisă ca să ascult mai bine radio-ul din bucătărie.

Au trecut vreo douăzeci de ani de când nu am mai avut senzaţia asta. Nu prea ştiu ce să fac cu ea. Aş lua-o cu mine în Vamă, dar am auzit cu toţii că nu mai e cum a fost. Eu nu prea am de unde să ştiu; am fost acolo ultima oară acum 18 ani când am cerut-o. Eram la un bătrân în curte şi a apărut un “noroc” zburător. Mi-am dorit cu voce tare să ajung să mă căstoresc cu ea. A zis “Da”, fără să aştepte o întrebare oficială. Ne-am luat în curtea aia o lună mai târziu.

Ultimele ei cuvinte au venit acum o săptămână. Au fost influenţate, clar, de-un film pe care îl văzusem cu câteva zile înainte, în rezerva ei de la Municipal. Mi-aş fi dorit să moară într-un mod mai original. Săraca artistă nu mi-a zis decât să-mi trăiesc viaţa, că sunt tânăr, înainte să apară asistentele să o ducă să moară în altă parte.

Patru zile de la înmormântare. Da, sunt puternic. Am aruncat toate pungile de paste; am aruncat provizia de Izvorul Alb şi am înlocuit-o cu Borsec. Am ars toate cearşafurile în mijlocul sufrageriei; o să chem o echipă să înlocuiască parchetul şi să dea cu var. Ce bine că pot să arunc tot ce-mi aduce aminte de ea. Din fericire nu a rămas nimic care respiră. A avut uterul ei grijă de asta. Actele premergătoare adopţiei au fost primele aruncate peste hainele ei, predominant galbene, care au tot ars în faţa mea.

Sunt totuşi puternic. Toate astea s-au dus. În sfârşit liber cu totul. Dacă e să iei în calcul statisticile aş mai avea vreo 36 de ani să găsesc pe cineva care să o înlocuiască, aşa cum şi-a dorit. Nu trebuie să mă grăbesc. Încă mai ţin minte ce îmi doream când ne certam la începuturi. Îmi plăcea să o ţin în braţe, nu mă înţelegeţi greşit, dar îmi era totuşi poftă de începuturile din A.

Clubul încă mai există. N-am mai intrat în beciul ăla de o mulţime de ani. Pe vremea aia încă nu aveam nici un fir alb de păr. E o miercuri seară aşa că probabil o să fie gol, nu m-ar surprinde să fie chiar închis. Acum există atât de mult opţiuni încât m-aş mira să mai aleagă cineva locul ăsta. La ştirile de la ora 7 mai arătau imagini din cluburi şi toate păreau aşa moderne şi altfel decât cele în care mergeam. Sigur o să fiu singurul rătăcit.

E două dimineaţa. Locul nu e gol şi arată ca pe vremuri. Acelaşi beton, aş putea jura că până şi acelaşi pişat inundă buda de la băieţi. Lumea s-a schimbat. Simt nevoia să-mi pipăi portofelul la fiecare treizeci de secunde la vederea dubioşilor care mă înconjoară. Par însă a fi preocupaţi doar de mişcările lor ciudate. Din boxele date mult prea tare se aude muzica studenţiei mele, dar mi-e greu să înţeleg dansul celor din jur. Pe vremea aia pe The Clash luai o tipă la învârtit, nu te mişcai de pe un picior pe altul cu o sticlă de bere în mână.

O fată stă la câteva beri de mine. Nu se antrenează în dansul ridicol din mijloc. Îşi bea berea în liniştea ei, conectată la telefon. Chipul fetei îmi aduce aminte de al Mariei la începuturi. Când am observat-o prima oară nu trimitea mesaje, dar pur şi simplu era în altă lume. În Clubul Arhitecturii am dansat pentru prima oară. Cred că am luat-o prin surprindere. Nu a avut timp să spună “Nu” înainte să se învârtă cu mine pe un rock-n-roll dubios. După a treia piruetă nu a mai avut nici o şansă.

Acum nu mai e atât de simplu. Ea e tânără, eu sunt eu. Aceeaşi muzică, eu nu am mai dansat de mult, ceilalţi se clatină de pe un picior pe altul. Ea moartă, eu aproape beat printre copiii pe care nu i-am avut. O ştiu, i-ar plăcea să mă vadă acolo, ca pe vremuri, aşa că îmi las berea şi iau mâna copilei. Nu o las să se sperie, suntem deja în mijlocul unei piruete când îşi dă seama că dansează cu cineva aproape cărunt. O las pe spate iar ea îşi transformă grimasa într-un zâmbet. Se lasă şi ea pradă ritmului; picioarele ni se mişcă la o distanţă constantă de cinci centimetri unul de celălalt. Degetele mele îi ating, în schimb, spatele descoperit. Piele fină şi catifelată a cărei atingere am uitat-o.

Maria şi cremele ei apar când îi ţin corpul fetei paralel cu betonul clubului. Încearcă să fie ca-n tinereţe în timp ce eu ţin tinereţea în braţe. Aproape că o scap, dar dând vina pe nişte bere vărsată îmi revin şi par la fel de lucid ca puțoiul care dă pe gât un pahar de lichid galben. Copila nu spune nimic, se lasă pur şi simplu condusă ca şi cum aş şti ce fac. La a patra melodie pe care nu o ştiu mă dau bătut şi o conduc lângă tejghea.

Stăm unul lângă celălalt fără să ne spunem nici un cuvânt. Încă nu ştiu cum o cheamă şi mi-e frică să aflu câţi ani are. Ea şi-a recuperat berea şi bem în paralel fără nici un fel de interacţiune. După trei melodii o iau cu mine şi o scot afară. O apuc de mână şi o duc într-o crâşmă încă deschisă. Comand două beri. Şi apoi încă un rând.

Într-un final începem să vorbim. Eu aflu că o cheamă Andreea, ea că sunt văduv. Cum sună asta! Mă aşteptam să fugă de spaimă; rămâne însă în faţa mea. Mă ascultă pur şi simplu. După încă două beri încă face asta. Nu a zis nici un cunvant. Eu în schimb, am profitat de situaţie şi i-am zis tot ce mi-a rămas pe suflet. Moartea Mariei pare acum doar un mic detaliu în toată povestea pe care copila o absoarbe cu ochii ei albaştri.

Într-un final mi-am încheiat monologul şi liniştea ne-a înconjurat din nou. Prima ei întrebare a venit la scurt timp.

– Şi totuşi, cum aţi rezistat atât de mult timp? Pare că v-aţi iubit extrem de mult. Cum e posibil? Mie mi se par şase luni prea mult, dapoi douăzeci de ani?

Îmi era imposibil să-i răspund. Ce m-a ţinut lângă ea atât de mult timp? Clar nu au fost copiii. Nici măcar inerţia. Maria avea felul ei de a se reinventa şi de a-mi suporta capriciile. Micile excentricități şi marile abateri de la canoanele impuse. Îmi aduc şi acum aminte privirea ei lipsită de regrete când m-am întors după şapte zile din pribegia mea din deltă fără să-i spun nimic înainte să mă urc în trenul spre Tulcea.

– Pur şi simplu. Ne-am avut unul pe altul şi nimic nu a mai contat. A fost exact ce căutam înainte să-mi dau seama că eu caut ceva. Dansa, era frumoasă, mă înţelegea, nu vroiam ceva mai mult. M-a ajutat, probabil, faptul că atunci când am găsit-o nu căutam nimic. Era altfel prin 90.

– Şi eu caut. Nu neapărat în seara asta, nu neapărat pe tine, dar ar fi atât de fain dacă ar fi cineva cu care să împart aceeaşi poveste.

– Aceeaşi poveste? Ea e sub doi metri de noroi acum. Nu e nici o poveste cu final fericit sau ceva de genul. Ea a murit; eu beau bere cu tine.

– Dar nu ai plecat. Caut pe cineva de lângă care să nu vreau să plec după câteva luni.

– De ce aş fi plecat? Nu m-am plictisit niciodată, şi dacă am făcut-o, mi-a trecut până a doua zi dimineaţă. Îmi plăcea să o ţin în braţe, dar fără să mă obsedeze. Am văzut atât de mulţi prieteni pierzându-se în gelozii ieftine. Am avut fiecare spaţiul său. Fără încredere nu am fi rezistat cu siguranţă. Cred că dacă ar fi să o compar cu ceva, relaţia noastră a fost că cea pe care o am cu berea. Nu mă plictisesc de ea chiar dacă o beau în fiecare seară. Aş putea trăi fără ea, dar nu are sens. Da, am câteva kilograme în plus din cauza ei, dar mai e mult până ajung la o sută. Beau în medie şase pe zi, dar nimeni nu ar putea să mă numească alcoolic. Dacă luam antibiotice puteam să plec în delegaţie o săptămână fără să ne facem griji că vorbim doar foarte puţin o dată la câteva zile. Au mai fost seri sau dimineţi în care mi-am spus că nu mai beau niciodată, dar la şase o luam în braţe şi îi sărutam fruntea. Da, mi-e dor de Maria, dar nu e vina mea că a plecat. Dacă doctorul îmi zice că o să-mi moară ficatul, o să beau apă plată cu lămâie de acum.

– Să mai bem o bere pentru asta!