Insemnari

Am trecut în grabă pe lângă tarabele cu ceapă, mărar, pătrunjel și alte verdețuri în căutarea bătrânei de la care făcusem cumpărăturile cu o săptămână înainte. Era în același loc.

– Tanti, căpșuni nu mai aveți?

– Nu mai am, maică, s-au terminat. Nu am pus decât 8 straturi. Restu’ ceapă și roșii. Nu vrei niște roșii? La fel de dulci ca căpșunile.

– Dați-mi două kile atunci. Dar, nu știți dacă mai are cineva pe aici căpșuni ca ale lu’ matale?

– L-am vazut în microbuz de dimineață pe badea Vasile cu o traistă de căpșuni. De la el iau eu răsadurile. Stă pe la colțul cu flori.

I-am mulțumit și am luat roșiile. L-am găsit după ce am reușit să trec prin toată agitația pieței de cartier la sfârșit de săptămână. Avea doar o sacoșă de rafie întinsă pe beton.

Arătau așa cum trebuie. Unele puțin verzi, altele mai mult roșii, unele mai mici, altele nefiresc de mari. Fiecare în felul ei, dupa cum a reușit să se bucure de soare sau de gunoiul din grajd împrăștiat în primăvară pe straturi. I-am cerut un kilogram. Bătrânul nu a spus nici un cuvânt, i-am dat banii, i-am mulțumit și am dat să plec. Ceva mă oprea. Mă uitam la ridurile de pe fața lui în timp ce țineam amândoi de punga neagră plină de căpșune. Îmi părea cunoscut, dar mi-era imposibil să-mi dau seama de unde. Într-un final a dat el drumul. Am mulțumit și am plecat.

Când m-am întors acasă ea încă dormea. Am preparat micul dejun încercând să nu o trezesc. E atât de frumoasă când doarme, iar eu nu înțelegeam neliniștea de adineauri. Într-un final am pus pe masă farfuria cu mămăligă, căpșune și smântână sub privirea ei buimacă. Nu a gustat decât din căpșunele cu smântână. Eu mă luptam cu o cocoloașă de mălai când mi-am dat seama de unde-l știam. Împărțisem același compartiment cu mai bine de doi ani în urmă. Eu eram singur în trenul spre casă, iar el o ținea de mână pe o bunică ce dormea pe pieptul lui.

Imaginea lui de atunci era în continuare extrem de clară. Moșul din piață părea mult mai slăbit, mai abătut și cu mult mai puțin chef de vorbă decât vecinul de compartiment. Acum nu-i mai strălucea fericirea în ochi.

– Eu merg până la Botoșani. Schimbăm la Verești. Dumneata?

– Puțin mai departe. Gura Humorului.

– Am fost și eu pe acolo. Mai e piața aia mare?

– Piața?

– Aia de lângă primărie. Au demolat-o?

– Nu, mai e.

– Am vândut pe acolo acum vreo 10 ani. Se mai vând căpșuni?

– Căpșuni?

– Vindeam din iunie până în septembrie. Proaspete. Toată vara. Aveam metoda mea. Încă o am. Sunt primul și ultimul cu căpșuni. Cele mai dulci și cele mai gustoase.

Nu i-am răspuns și m-am întors la cartea mea.

– Îți plac?

– Ce?

– Căpșunile, ce altceva!

– Da, cred. Nu mă dau neapărat în vânt după ele. Sunt ok.

– Nu neapărat? Păi știi să le mănânci?

Ce puteam să-i răspund? Cum aș fi putut să le mănânc altfel decât cu zahăr sau cu frișcă. A continuat tot el:

– Nu se mănâncă așa, pur și simplu. Trebuie mâncate cum trebuie, cu mămăligă și smântână. Altfel nu are sens.

– Mămăligă?

– Păi cum altfel. Dar să fie caldă.

În momentul acela bătrânica, ce se trezise, a intervenit:

– Lasă-l pe săracu’ băiat. Nu-i mai umple capul cu prostiile tale. Ce-i pasă lui de căpșunile tale. Culcă-te și tu că mâine iar te plângi că ești prea obosit să dai cu furtunul. De când m-ai luat tot umpli capul cu prostii la oamenii din tren.

S-a lăsat liniștea în compartiment. Nici unul dintre noi nu a simțit nevoia să-i răspundă. După ce a adormit din nou, bătrânul a continuat.

– Încă îmi mai aduce aminte de prima săptămână după nuntă. Mergeam la ai ei, undeva pe la olteni, și în compartiment cu noi erau niște franțuji. Pe vremea aia mai știam și eu ceva limbă străină, acum “no parle français”. Îmbătrânești, uiți. Eu mă chinuiam în franceză, unul dintre ei în română. Asta mică dormea ca acum. Se mai trezea din când în când și îmi spunea că îi deranjez. Dacă acum e frumoasă, atunci era dumnezeiește de frumoasă. Aș sări din tren acum pentru ea, atunci aș fi fugit în jurul lumii, de două ori, s-o știu fericită. Și suntem de 50 de ani. Uite, baba asta aduce ce-i mai bun din mine. Se plânge de căpșuni, dar s-o vezi cât e de mândră când ducem primii lădițele pline la piață. După două săptămâni mai apar și alții, oricum nu se compară. Se chinuie și ea, așa plăpândă cum o vezi. Trece singură printre straturi să vadă ce buruieni au mai apărut, deși-i bolnavă săraca. Amu nu se mai poate apleca să le scoată, dar le notează în fiecare zi și le zice lu’ ăla mare a nostru unde-i buruiana. Îi tare mândră, suflet bun. Și ce noroc că am găsit-o, olteancă mică ce e.

M-am întors agitat în piață. Am ocolit-o de 4 ori fără să-l văd pe nea Vasile. După 30 de minute am dat de tanti cu roșiile.

– Sărumâna. Îl caut pe nea Vasile, cu căpșunile. Știți dacă e pe aici?

– Nea Vasile? Nu mai e. Le-a terminat de dat și s-a prăpădit. Îl aștepta de vreo lună tanti Maria.