Insemnari

Singur in Vama

Filed under: Uncategorized — Gelu September 9, 2013 @ 15:07

Vama nu mai e ce a fost. Nu mai exista sentimentul de implinire pe care il aveam atunci cand vegetam singur prin crasmele de aici. Ceva s-a schimbat. Anul trecut am venit de doua ori singur pe aici si a fost exact ce imi doream: angoasa, depresie, neputinta, tristete. Intr-un singur cuvant: echilibru. Am vrut sa ajung si anul asta la sentimentul asta de implinire. Sa vin si sa fiu doar cu mine. 50 de ore de pseudo singuratate, sa ma bucur ca nu trebuie sa tin de mana pe cineva sau sa sarut, sa nu fiu obligat sa ma simt bine, sa fiu la ani lumina de orice sentiment de fericire. Am venit, am poposit singur cu o carte pe o tarasa pustie si nimic. Nimic. Nici o angoasa, sici un sentiment nobil de tristete, nici o depresie, nimic. Un singur sentiment, o singura intrebare care imi tot trece prin cap: “De ce dracu stai singur ca prostu?”

Singuratatea nu mai e ce a fost. Ma foloseam de stalpul umbrelutei sub care stateam ca sa ma redescopar. Acum am vazut-o doar ca pe o bucata de lemn care nu poate fi invartita pe ritm de salsa. Mi se parea normal sa stau singur pe plaja desi aveam o multime de prieteni dragi pe o raza de doar cateva sute de metri. Azi, insa, in loc sa-mi savurez berea in liniste am preferat sa socializez. Nu neaparat pentru ca imi era dor de prietena pe care nu am mai vazut-o de mult, dar mai ales pentru ca am inceput sa-mi asum rolul de animal social. E greu, fac pasi mici.

Sanii nu mai sunt ce au fost. Ma uitam la straina topless de langa mine si nu-mi spuneam decat “Dragut!”. Niste carne cu sfarcuri. Nu i-as fi mangait; nu i-as fi sarutat; nu as fi ejaculat pe ei. Am vrut sa o intreb daca a citit ceva de Murakami dar mi-am dat seama ca nu are rost. Erau sanse minime sa inlocuiasca dansul cu umbre. Nu ar mai trebui sa depun atat de multa energie ca sa fug de fericire. Cred ca devin prea batran ca sa mai fiu in stare de asemenea efort. Incerc sa ma scuz si sa-mi zic ca exista si lucruri mai rele decat ea; mi-e frica ca nu incerc decat sa ma mint.

Bodegile nu mai sunt ce au fost. Stateam singur intr-una in Genoa si ma tot uitam la ceas. Cand am stabilit ca stau o ora si apoi ma intorc la ea mi se parea prea putin. Mult prea putin timp pentru a-mi savura obsesiile. Dupa nici 10 minute mi se parea o infinitate fara sens. Eram in concediu, eram fericit, si nu din cauza monologurilor interioare.

Nu mai sunt ce am fost. Poate ca am imbatranit; poate mi-a venit mintea la cap, sau poate pur si simplu nu mai urasc fericirea atat de mult. Cine stie, poate o sa incep sa rad la bancurile la care restul se tin de burta. Pana una alta, stau singur intr-un bar din Vama si nu e chiar asa de rau desi nu mai sunt acel Gelu.

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment