De trei zile sunt pe drumuri. Nu mai știu unde mi-e casa, cine îmi e dușman, unde sunt în siguranță și unde risc să fiu ucis. Tot universul mi-a fost bulversat de la o nenorocită de muscă. Ar fi fost atât de simplu dacă ar fi zburat haotic în continuare în acea seară. Dar nu, ea a ajuns în dreptul ei, în loc să vina la mine. Ar fi fost atât de simplu. Acum nu ar mai fi trebuit să fug pentru a-mi salva viața.
Înainte era ușor. Stăteam la mine-n casă și priveam întreg ritualul ei de a pleca în lume. Eram fascinat de sunetul ce îi însoțea fiecare ieșire. Multe aparate și multă pregătire, mișcare haotică și uși închise și deschise de zeci de ori înainte să iasa ceva din ele. Pensete și pensule, culori și umbre, piele și materiale schimbându-se între ele, umflături mici și apoi exagerate de bureți, transformări pentru ieșiri pe ușa de nepătruns.
Se întorcea apoi cu un cineva, asta pentru un timp. A început ca el să nu mai plece singur și plecau împreună și veneau amândoi la fiecare lăsare de negru. Era plăcut. Stăteam liniștit și mă uitam la ei, văzându-mi de ale mele. Îi priveam prin lumina slabă cum se devorează și renasc, cum se contopesc și se separă. Eu le vânam pe ale mele, ei se vânau încontinuu unul pe altul.
De trei zile însă, nu mai e așa. Alerg din colț în colț încercând să scap de mirosul otrăvitor sau de săbiile pe care le aruncă spre mine. Deși eu nu i-am facut nimic, se pare ca mă urăște mai mult decât pe tipul care nu a fost în stare să o apere de musca aia nenorocită. Sigur din cauza ei ea a aruncat cu lumină în el, iar după ce el a plecat, fata a început să mă vâneze. Musca aia trebuia să vină în colțul meu, așa cum au făcut multe ca ea, nu s-o faca să ne urască.
Nu sunt obișnuit cu asta. Am auzit de unii care își schimbi casa la câteva înnoiri de lumină, dar eu unul stăteam de mult aici. Nu mă pricep să construiesc rapid alte capcane și nici uraganul care soarbe tot nu ajută. Sunt într-o fugă continuă. Era simplu când ea se contopea și nu distrugea. Voi nici nu știți cât de greu e să mai mănânci ceva în condițiile astea.
Mă întreb dacă aș fi putut să fac ceva să fie mai bine. Poate puteam să o prind la timp dacă nu mă mulțumeam cu binele și construiam capcane și-n alte colțuri. Dar nu am făcut asta și ea aleargă prin fiecare ungher ca să mă prindă. Și nu mai am unde să mă ascund. În lipsă de lumină, când mă temeam, iar el lipsea, mă ascundeam în pijamelele lui. Au fost primele ce au dispărut. S-au mutat rapid în punga cu mâncare și apoi au dispărut. Erau albastre și pline de mine. A aruncat pijamalele și a început să vâneze păianjeni.