Insemnari

Ca prostul

Filed under: Exercitii — Gelu April 19, 2013 @ 11:14

Am început să mă gândesc la viaţa de după moarte, dacă îmi permiteţi să îi spun aşa, undeva prin generală. Accentul îl puneam mereu pe gestul eroic pe care îl făceam ca să o salvez pe Monica. ceea ce inevitabil îmi aducea moartea, dar mai ales dragostea ei eternă, şi mai puţin pe ce se petrece după ce încasam glonţul fatal. O priveam apoi plângând la mormântul meu, dându-şi seama că mă iubise dintotdeauna. Cu trecerea timpului, atunci când visam cu ochii deschişi la moarte mă gândeam mai mult la momentul de după, îmi priveam de sus înmormântarea şi le bântuiam pe persoanele care îmi duceau dorul. Nu m-am întrebat însă niciodată ce o să fac după ce toţi mă vor uita. Cred că eram conştient de cât de infimă era posibilitatea să existe ceva după moarte, aşa că nu avea sens să-mi bat capul mai mult decât o făceam deja.

Realitatea a fost mult mai puţin romanţată decât în visele mele de adolescent plin de hormoni sau decât în depresiile mele de corporatist dornic de atenţie. Ea m-a lovit din plin la scurt timp după ce am împlinit 27 de ani. La propriu: am fost lovit de o maşină în timp ce încercam să traversez strada înainte să se facă roşu. Verdele clipocea ce-i drept, dar încă puteam să trec. Nu că ar mai conta. În dimineaţa aceea nici măcar nu vroiam să ies să alerg, dar mă simţeam vinovat  că nu mă mai antrenasem de aproape o săptămână şi se apropia maratonul din Cluj. Tocmai terminasem o tură de Herăstrău şi mă îndreptam spre Aviatorilor când s-a întâmplat. Nu am simţit nimic. Am murit aşa cum am trăit: pur şi simplu. Ca un prost care nu se asigură când trece strada.

La început am crezut că va fi aşa cum mi-am imaginat: că sufletul, sau ce dracu sunt eu acum, îmi va urma trupul peste tot. Mi-am dat seama -că nu va fi aşa în momentul în care am văzut maşina de la IML îndepartandu-se, lăsându-mă pe mine aici. Speram că o să pot să călătoresc peste tot, că o să pot trece prin ziduri şi că lumea nu va mai avea nici un secret faţă de mine. Cât se poate de departe de adevăr. Sunt un nenorocit de punct, nici măcar nu ştiu dacă pot fi văzut, într-o intersecţie aglomerată din București. Cred că putea fi mai rău; aş fi putut să mor în mijlocul pustietăţii sau, şi mai rău, în Caracal. De bine de rău pe aici se mai întâmplă și lucruri interesante.

În primele zile a părut că toată povestea asta e o extensie naturală a ceea ce s-a întâmplat înainte. După ce trupul meu mutilat a fost luat, au apărut câteva persoane dragi mie care tot vorbeau cu polițiștii. Mai puţine decât mi-aş fi imaginat, dar măcar tipele, folosesc pluralul ca să pară că au fost mai mult de două, au plâns. O mică consolare pentru faptul că am murit ca prostul. După două zile a venit şi mama. Din câte am înţeles din discuţia pe care o avea cu un domn destul de sec, ar fi vrut să pună o cruce cu numele meu undeva pe aici, dar i s-a spus că nu se poate, că aici e parc, vin copii, nu e un câmp unde să pui ce vrei tu. E mai bine fără cruce.

Nu pot trece prin pereţi, dar măcar pot observa nestingherit oamenii din jur. Chiar alaltăieri am asistat la o ceartă conjugală între doi puştani de liceu. Nu am înţeles dramatismul iscat de faptul că el a împărţit o sticlă de 2 litri de Bucegi cu o tipă, dar probabil că eu sunt de vină, acum nu mai am nici măcar faptul că sunt în viaţă în comun cu ei. Nu am înţeles dacă se întâmplase mai mult decât atât, dar se pare că nici pentru ea nu conta asta. O deranja pur şi simplu faptul că a preferat să se îmbete lângă alta. Ea îl tot înjura. El tot încerca să o pupe. Ea încerca să îl lovească. El încerca să o ia în braţe. Toate astea în faţa corporatiştilor care se grăbeau spre metrou. Adorabili, amândoi. Mai ales tipa. Decolteul ei, ca să fiu sincer. Mă bucur şi eu, din punctul meu infim, de razele de soare care au readus frumosul pe străzile Bucureștiului. Nu pot să vizitez Parisul,  dar măcar am o perspectivă minunată asupra sânilor primăvăratici care se îndreaptă spre Herăstrău.

Dacă în timpul zilei pot să observ povești ca cea de mai sus, în timpul nopţii sunt groaznic de singur. Câte un taxi rătăcit mai trece în grabă, nişte câini se mai trezesc lătrând din când în când, unele cupluri intră în parc să-şi bifeze fantezii, dar în rest e pustiu. Voi vă retrageţi în cluburi sau în case, iar eu stau singur şi mă întreb ce dracu puteam să fac diferit. Am decis de la început că ar fi trebuit să mă uit în dreapta înainte să sprintez pe zebră aşa că acum, de exemplu, mă întreb dacă ar fi trebuit sau nu să cobor în anul 2 după tipa care mi-a zâmbit la metrou. Până acum mi-am imaginat cum ar fi decurs viaţa mea timp de câțiva ani din momentul acela dacă totuşi aş fi coborât.. Nu mă pot decide încă dacă ar fi trebuit să o părăsesc sau nu pentru tipa cu ochi albaştri, pe care aş fi întâlnit-o într-un club, când ea era plecată acasă. Ştiu, e cam penibil să-mi imaginez scenarii atât de complexe cu mine încă în viaţă dar trebuie să trec cumva peste faptul că sunt singur, al dracului de singur. Zilnic trec pe aici mii de persoane, dar nu mă poate auzi nimeni, sunt doar eu şi mormanul de amintiri rămase după impactul cu asfaltul.

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment