Insemnari

Pofta de scris

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu April 24, 2013 @ 21:17

Mi-e pofta sa scriu pur si simplu. Sa stau pe o terasa cu bere o ieftina in fata si sa tastez fara sa am nici o tema de facut si fara sa-mi fac griji dupa aia legat de virgule, repetitii sau lipsa diacriticilor.

Mi-am comandat un meniu de 8 lei (4 mici, mustar, paine si un draft de bere) asa ca as putea sa-mi hranesc si pofta de scris. E insa greu fara subiect dat atunci cand dramele prin care treci ajung sa se rezume la faptul ca inca nu ai cazare in Vama de 1 Mai sau la faptul ca zambetul ei te face sa-ti lasi berea tocmai inceputa si sa te bagi in pat langa ea ca sa o strangi in brate. Nu am prea mai avut momente de singuratate si asta ma intristeaza; am incercat sa fug pana in Cluj doar ca sa ajung sa acostez un tip care schiopata cu o medalie la gat, ca sa-i aflu povestea, in loc sa-mi vad de planul de a fi singur.

Sambata seara m-am trezit printre tineri, ca asa le spun la televizor cand au cate un accident, intre 25 si 33 de ani, cu totii posesori de apartament la perifieria Clujului, cu vedere spre camp, a cate unui copil de maxim 2 ani si care isi stiu fiecare celuilalt povestea. Ma uitam la ei si pareau multumiti cu universul lor, cu izolarea si cliseele, chiar si cu conflictele inevitabile ce apar in comunitatile astea mici. Eu ma simteam din alta lume. Nu depinde nimeni de mine si nici eu de cineva, sau cel putin asa imi place sa cred. Daca ar fi sa ma privesc prin ochii lor ar trebui sa ma simt singur si trist. Din fericire nu o fac, in continuare ma simt bine in pielea mea cu toate micile complexe aferente.

Intre timp am schimbat terasa. Berea mai scumpa dar adresa mai speciala: Blanari 11. Am gasit cu greu un loc liber si din lipsa de spatiu, si pentru ca s-a dovedit ca am venit singur, am impartit masa cu un batran. Am vrut sa scriu dar am preferat sa citesc fisele unor personaje din Targul Jiu. As fi putut sa ascult povestea batranului, care asteapta un tip sa-i dea banii pe lucrarile de artizanat pe care i le-a facut, dar prefer sa-i opresc din fasa orice poveste de care ar vrea sa scape. In mod normal i-as fi dat macar o tigara dar acum par arogant in fata lui tastand si tragand aburi dintr-o chestie cu led. El are de recuperat 50 de lei si mie nu imi pasa. Poate doar de faptul ca as fi vrut sa impartasesc momentul asta cu o prietena draga.

De cand nu am mai scris aici a venit primavara. Sper sa nu mai fie ca ultima oara cand am crezut ca am scapat de geaca si am ajuns sa tremur sub plapuma cu febra si frisoane. Intre timp l-am plictisit pe batran si a plecat. Am ramas singur la masa. Am auzit, sau cel putin am citit, ca asa imi place. Probabil asa o fi. Primavara se simte pe sub tricourile subtiri si camasile cu destul de multi nasturi desfacuti cat sa ma pot bucura si eu de priveliste.

Ma incearca insa un sentiment ciudat de detasare. Desi forfota e aceiasi ca in seara in care m-am indragostit de Argentin, lipseste totusi Nebunul de Alb cantat la doua mese mai in spate, ceva din magia locului a disparut. Cu siguranta de vina nu e faptul ca a aparut un articol despre locul asta intr-o revista de hipsteri culturali sau ca dau cu 1.5 lei mai mult pe bere ci faptul ca, cu teama tind sa recunosc, m-am schimbat si eu. Da, nu e nici un loc ca asta pentru citit si apasat pe taste, oameni neintelesi gasesti la fiecare masa, asa cum ma percep de fiecare data cand ma uit in oglida ce ma duce la sapte, dar nu ma mai astept de la nimic din partea locului.

Dupa cum s-a vazut si in seara asta tind sa refuz destainuri pe care le-as fi devorat acum putin timp, sfarcurile conturate prin maieuri sunt aproape la fel dar acum nu mai ascund nici o potentiala poveste. Sanii sunt sani, fundurile sunt funduri, lipseste doar povestea din mintea mea care sa le lege de cearsaful cu ursuleti care imi acopera canapeaua. Nu am crescut, nu vreau sa cred asta. Nu vreau sa-mi cumpar casa si nici sa-mi iau carnet deci sunt acelasi Gelu care se imbata cu agitatia de aici. Mi-e frica de faptul ca lipsa de euforie ma va face sa scriu si sa gandesc la fel de monoton ca in momentul asta. Nu sunt pregatit pentru Carrefour dar nici nu simt ca penetrand un corp nou as ajunge sa ma cunosc mai bine.

Simt nevoia de gudron dar ma multumesc doar cu nicotina. Lumea ma intreaba daca m-am lasat de fumat sau daca vreau sa incerc sa fac asta. Le spun sincer ca nu. De fiecare data cand raspund la intrebarea asta ma simt ca atunci cand simt privirea acuzatoare a prietenilor vechi care ma vad cu aceiasi fata timp de mai mult de o luna. Normalul nu ar trebui sa fie sa te omori putin in fiecare zi, nici macar pentru mine, dar asta nu inseamna ca nu ma uit cu invidie la oamenii care trag cu sete dintr-o tigara. Ca sa renunt la fumat m-am apucat de alergat. Ca sa scap de obsesia noilor diminete am inceput sa o iau in brate mai strans. Sunt sanse mari sa am 50% sanse de reusita. 

Pijamale si paianjeni

Filed under: Exercitii — Gelu April 23, 2013 @ 14:59

De trei zile sunt pe drumuri. Nu mai știu unde mi-e casa, cine îmi e dușman, unde sunt în siguranță și unde risc să fiu ucis. Tot universul mi-a fost bulversat de la o nenorocită de muscă. Ar fi fost atât de simplu dacă ar fi zburat haotic în continuare în acea seară. Dar nu, ea a ajuns în dreptul ei, în loc să vina la mine. Ar fi fost atât de simplu. Acum nu ar mai fi trebuit să fug pentru a-mi salva viața.

Înainte era ușor. Stăteam la mine-n casă și priveam întreg ritualul ei de a pleca în lume. Eram fascinat de sunetul ce îi însoțea fiecare ieșire. Multe aparate și multă pregătire, mișcare haotică și uși închise și deschise de zeci de ori înainte să iasa ceva din ele. Pensete și pensule, culori și umbre, piele și materiale schimbându-se între ele, umflături mici și apoi exagerate de bureți, transformări pentru ieșiri pe ușa de nepătruns.

Se întorcea apoi cu un cineva, asta pentru un timp. A început ca el să nu mai plece singur și plecau împreună și veneau amândoi la fiecare lăsare de negru. Era plăcut. Stăteam liniștit și mă uitam la ei, văzându-mi de ale mele. Îi priveam prin lumina slabă cum se devorează și renasc, cum se contopesc și se separă. Eu le vânam pe ale mele, ei se vânau încontinuu unul pe altul.

De trei zile însă, nu mai e așa. Alerg din colț în colț încercând să scap de mirosul otrăvitor sau de săbiile pe care le aruncă spre mine. Deși eu nu i-am facut nimic, se pare ca mă urăște mai mult decât pe tipul care nu a fost în stare să o apere de musca aia nenorocită. Sigur din cauza ei ea a aruncat cu lumină în el, iar după ce el a plecat, fata a început să mă vâneze. Musca aia trebuia să vină în colțul meu, așa cum au făcut multe ca ea, nu s-o faca să ne urască.

Nu sunt obișnuit cu asta. Am auzit de unii care își schimbi casa la câteva înnoiri de lumină, dar eu unul stăteam de mult aici. Nu mă pricep să construiesc rapid alte capcane și nici uraganul care soarbe tot nu ajută. Sunt într-o fugă continuă. Era simplu când ea se contopea și nu distrugea. Voi nici nu știți cât de greu e să mai mănânci ceva în condițiile astea.

Mă întreb dacă aș fi putut să fac ceva să fie mai bine. Poate puteam să o prind la timp dacă nu mă mulțumeam cu binele și construiam capcane și-n alte colțuri. Dar nu am făcut asta și ea aleargă prin fiecare ungher ca să mă prindă. Și nu mai am unde să mă ascund. În lipsă de lumină, când mă temeam, iar el lipsea, mă ascundeam în pijamelele lui. Au fost primele ce au dispărut. S-au mutat rapid în punga cu mâncare și apoi au dispărut. Erau albastre și pline de mine. A aruncat pijamalele și a început să vâneze păianjeni.

Ca prostul

Filed under: Exercitii — Gelu April 19, 2013 @ 11:14

Am început să mă gândesc la viaţa de după moarte, dacă îmi permiteţi să îi spun aşa, undeva prin generală. Accentul îl puneam mereu pe gestul eroic pe care îl făceam ca să o salvez pe Monica. ceea ce inevitabil îmi aducea moartea, dar mai ales dragostea ei eternă, şi mai puţin pe ce se petrece după ce încasam glonţul fatal. O priveam apoi plângând la mormântul meu, dându-şi seama că mă iubise dintotdeauna. Cu trecerea timpului, atunci când visam cu ochii deschişi la moarte mă gândeam mai mult la momentul de după, îmi priveam de sus înmormântarea şi le bântuiam pe persoanele care îmi duceau dorul. Nu m-am întrebat însă niciodată ce o să fac după ce toţi mă vor uita. Cred că eram conştient de cât de infimă era posibilitatea să existe ceva după moarte, aşa că nu avea sens să-mi bat capul mai mult decât o făceam deja.

Realitatea a fost mult mai puţin romanţată decât în visele mele de adolescent plin de hormoni sau decât în depresiile mele de corporatist dornic de atenţie. Ea m-a lovit din plin la scurt timp după ce am împlinit 27 de ani. La propriu: am fost lovit de o maşină în timp ce încercam să traversez strada înainte să se facă roşu. Verdele clipocea ce-i drept, dar încă puteam să trec. Nu că ar mai conta. În dimineaţa aceea nici măcar nu vroiam să ies să alerg, dar mă simţeam vinovat  că nu mă mai antrenasem de aproape o săptămână şi se apropia maratonul din Cluj. Tocmai terminasem o tură de Herăstrău şi mă îndreptam spre Aviatorilor când s-a întâmplat. Nu am simţit nimic. Am murit aşa cum am trăit: pur şi simplu. Ca un prost care nu se asigură când trece strada.

La început am crezut că va fi aşa cum mi-am imaginat: că sufletul, sau ce dracu sunt eu acum, îmi va urma trupul peste tot. Mi-am dat seama -că nu va fi aşa în momentul în care am văzut maşina de la IML îndepartandu-se, lăsându-mă pe mine aici. Speram că o să pot să călătoresc peste tot, că o să pot trece prin ziduri şi că lumea nu va mai avea nici un secret faţă de mine. Cât se poate de departe de adevăr. Sunt un nenorocit de punct, nici măcar nu ştiu dacă pot fi văzut, într-o intersecţie aglomerată din București. Cred că putea fi mai rău; aş fi putut să mor în mijlocul pustietăţii sau, şi mai rău, în Caracal. De bine de rău pe aici se mai întâmplă și lucruri interesante.

În primele zile a părut că toată povestea asta e o extensie naturală a ceea ce s-a întâmplat înainte. După ce trupul meu mutilat a fost luat, au apărut câteva persoane dragi mie care tot vorbeau cu polițiștii. Mai puţine decât mi-aş fi imaginat, dar măcar tipele, folosesc pluralul ca să pară că au fost mai mult de două, au plâns. O mică consolare pentru faptul că am murit ca prostul. După două zile a venit şi mama. Din câte am înţeles din discuţia pe care o avea cu un domn destul de sec, ar fi vrut să pună o cruce cu numele meu undeva pe aici, dar i s-a spus că nu se poate, că aici e parc, vin copii, nu e un câmp unde să pui ce vrei tu. E mai bine fără cruce.

Nu pot trece prin pereţi, dar măcar pot observa nestingherit oamenii din jur. Chiar alaltăieri am asistat la o ceartă conjugală între doi puştani de liceu. Nu am înţeles dramatismul iscat de faptul că el a împărţit o sticlă de 2 litri de Bucegi cu o tipă, dar probabil că eu sunt de vină, acum nu mai am nici măcar faptul că sunt în viaţă în comun cu ei. Nu am înţeles dacă se întâmplase mai mult decât atât, dar se pare că nici pentru ea nu conta asta. O deranja pur şi simplu faptul că a preferat să se îmbete lângă alta. Ea îl tot înjura. El tot încerca să o pupe. Ea încerca să îl lovească. El încerca să o ia în braţe. Toate astea în faţa corporatiştilor care se grăbeau spre metrou. Adorabili, amândoi. Mai ales tipa. Decolteul ei, ca să fiu sincer. Mă bucur şi eu, din punctul meu infim, de razele de soare care au readus frumosul pe străzile Bucureștiului. Nu pot să vizitez Parisul,  dar măcar am o perspectivă minunată asupra sânilor primăvăratici care se îndreaptă spre Herăstrău.

Dacă în timpul zilei pot să observ povești ca cea de mai sus, în timpul nopţii sunt groaznic de singur. Câte un taxi rătăcit mai trece în grabă, nişte câini se mai trezesc lătrând din când în când, unele cupluri intră în parc să-şi bifeze fantezii, dar în rest e pustiu. Voi vă retrageţi în cluburi sau în case, iar eu stau singur şi mă întreb ce dracu puteam să fac diferit. Am decis de la început că ar fi trebuit să mă uit în dreapta înainte să sprintez pe zebră aşa că acum, de exemplu, mă întreb dacă ar fi trebuit sau nu să cobor în anul 2 după tipa care mi-a zâmbit la metrou. Până acum mi-am imaginat cum ar fi decurs viaţa mea timp de câțiva ani din momentul acela dacă totuşi aş fi coborât.. Nu mă pot decide încă dacă ar fi trebuit să o părăsesc sau nu pentru tipa cu ochi albaştri, pe care aş fi întâlnit-o într-un club, când ea era plecată acasă. Ştiu, e cam penibil să-mi imaginez scenarii atât de complexe cu mine încă în viaţă dar trebuie să trec cumva peste faptul că sunt singur, al dracului de singur. Zilnic trec pe aici mii de persoane, dar nu mă poate auzi nimeni, sunt doar eu şi mormanul de amintiri rămase după impactul cu asfaltul.

Poker

Filed under: Uncategorized — Gelu April 13, 2013 @ 16:31

Tema: “Povestea personală a unui personaj din expoziţia The Human Body de la Antipa.” Nu am fost inca asa ca am ales poza asta.

Stătea la coadă de trei ore, când cineva din fața lui i-a spus:

– S-a terminat. Nu mai au azi. Trebuie să ne întoarcem mâine dacă vrem să luăm ceva.

Bărbatul, care avea în jur de 35 de ani a transmis mecanic mesajul celui din spate și s-a desprins de mulțime.

– Dar ce se dădea? îl întrebă cel căruia i-a repetat informația. Nu știa ce să răspundă, așa că a dat pur și simplu din umeri. De mult nu-l mai interesa la ce cozi se pune. Știa oricum din primul moment de așteptare că nu va obține nimic și, chiar dacă printr-o minune s-ar trezi în fața cozii, tot nu ar avea niciun ban cu care să cumpere ceva. Motivul pentru care se așează iară și iară la cozi e pentru a nu-și minți soția, care îl întreabă în fiecare seară dacă a reușit să aducă ceva în casă.

– Nu, deși am așteptat ore în șir să cumpăr ceva, îi răspunde el de fiecare dată sărutând-o pe frunte.

De data asta nu se mai simțea în stare să se întoarcă și să folosească același răspuns. După ce s-a depărtat de mulțimea resemnată a început să străbată străduțele luminate de becuri plăpânde, aflate la peste 50 de metri unul de celălalt. Într-unul din colțurile mai întunecate a zărit o ușă roșie deshisă, aflată în contrast cu griul din jur. A intrat fără să se mai întrebe ce se află dincolo. A străbătut un culoar scăldat în lumină și a dat de o încăpere în care trei bărbați stăteau în jurul unei mese.

A stat nemișcat timp de câteva minute, până când cel mai tânăr dintre ei i s-a adresat:

– Mai stai mult așa? Ia un loc.
– Dar nu am nici un ban.
– Tu ia loc. Nu iți face griji de bani. Aici nu ai nevoie.

S-a așezat fără sa mai scoată niciun cuvânt și a ridicat cele cinci cărți care îl așteptau deja pe masă. S-a uitat la ele și nu știa ce să facă în continuare.

– Câte îți schimb?
– Câte?
– Câte cărţi. Una, două sau trei?

S-a uitat din nou nedumerit la cărți și la cei din jur și a aruncat trei cărţi pe masă. Le-a ridicat pe cele primite în schimb și a întrebat cu inocență:

– Și acum?
– Cum adică? Pariezi. Cât de bune îți sunt cărțile?
– Sunt bune, cred. Arată bine. Am și mici și mari, și roșii și negre.
– Atunci pariază.
– Pariez tot. Tot ce nu am.
– Bun. Îmi place de tine. Eu merg. Pun și eu tot ce am.
– Și eu.
– Și eu.

Tânărul care l-a invitat la masă și-a arătat cărțile, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire lăsându-l pe bărbat înmărmurit la masă. Din pragul ușii le-a zis:

– Vă mulțumesc pentru joc. Nevastă-mea va fi fericită. O să avem plămâni, piele și mușchi pentru tot anul.