Regasirea

S-a urcat în metrou și era stresat pentru că ura să întârzie. Îi înțelegea pe oamenii care nu ajung la timp și pe care trebuia să îi aștepte, dar i se părea de neiertat să facă pe cineva să stea singur în fața stației de metrou mai mult de 5 minute. S-a așezat pe unul din puținele scaune libere și a început să-i scrie un mesaj prietenei cu care urma să meargă la concert, spunându-i că o să întârzie vreo 10 minute. Se simțea atât de vinovat că nu a luat în calcul faptul că la ora aceea metrourile circulau la un interval de 10 minute, încât nu a observat-o pe tipa care s-a așezat în fața lui la următoarea stație.

Cu câteva minute înainte de destinație i-a observat chipul, ochii cu mărgele verzi și mai ales părul creț. Ea se uita în telefon și părea la fel de absentă ca și el. Privirile li s-au intersectat pentru câteva clipe, dar fiecare a trecut peste asta ca și cum ar privi un alt călător. Când el s-a ridicat să coboare ea era din nou cu privirea în telefon. Oricum el era prea preocupat să-și ceară scuze că a întârziat, iar ea încă îi scria unei prietene că nu poate să vină la concertul la care trebuiau să meargă împreună. Răspunsul prietenei a venit imediat: “Stai liniștită! Am găsit cu cine să merg. Întârzie, dar o să ajungă imediat.”

Timpul a trecut peste el și acum își caută fericirea la mii de kilometri distanță. Cea pentru care venise până în Anglia pierduse autobuzul, așa că trebuia să ajungă singur pâna la ea. În cele câteva ore dinainte de a-și continua călătoria care să îl ducă la noua lui obsesie, a cumpărat niște flori și a privit-o obsedant pe o tipă care stătea în aceeași stație. Ceva părea familiar la ea, dar cu siguranță se înșela ținând cont de rucsacul ei cu Szighet și acel aer unguresc care o înconjura. Oricum nu se cădea să se uite la alte tipe în timp ce fericirea îl aștepta după un drum de doar două ore. Și-a zis să ignore tipa cu mărgele verzi în ochi și așa a facut. Ajuns în autobuz, s-a așezat pe una din multele banchete goale și a început să citească o carte oarecare de la Polirom.

Ei i s-a parut interesant tipul de pe același peron, dar nu vroia sâ își complice scurta ei călătorie spre Manchester. A zâmbit când a văzut că aveau același tip de telefon, dar oricum părea localnic. Știa foarte bine aeroportul și în plus ținea un buchet de flori în mână. Nu avea cum să-l fi adus din România sau din altă parte. În planul ei pentru următorii cinci ani nu intra nici un englez care arăta interesant într-o stație de autobuz.

Odată așezat pe banchetă cu cartea cumparată la întâmplare din Diverta,  simțea din când în când nevoia  să se uite spre tipa creață, dar de cele mai multe ori se abținea și privea în gol spre paginile care descriau un Central Park deprimant, dar totuși plin de viață. În unul din puținele momente în care și-a permis să-și îndrepte privirea înspre ea a observat că și ea citea. Nu a reușit să vadă decât titlul cărții “1Q84 – Haruki Murakami”. A zâmbit cu gândul că e prima oară când vede o unguroaică citind și s-a întors la paginilie lui.

Ea și-a deschis cartea în timp ce simțea o atracție inexplicabilă pentru tipul aflat pe bancheta din dreapta, cateva rânduri mai în față. El părea foarte relaxat, ca și cum a mai făcut același drum de zeci de ori. După câteva pagini a privit din nou spre el. Acum citea și el. A reușit să deslușească titlul cărții: “Prințul din Central Park”. A fost un mic șoc. Nu era localnic, era și el român. Acest detaliu nu ar fi trebuit să conteze, dar a avut un impact asupra ei. Dintr-o dată a simțit cum aerul conditionat îi bate prea tare în ceafă așa că s-a decis să se mute de pe bancheta ei. Erau foarte multe locuri libere în autobuzul care străbătea sudul Regatului Britanic, dar ea se simțea atrasă către locul de lângă tipul care citea o carte în română.

– Hei, bate prea tare aerul la mine. Pot sta lângă tine?

– Cu siguranță!

– Eu sunt Ana!

– Andrei!

A fost cea mai naturala întrevedere între doi tineri necunoscuți care străbat în același autobuz Anglia. Discuția dintre ei a venit de la sine. A pornit de la cărțile pe care cei doi le citeau, a continuat cu motivul pentru care se aflau acolo și a ajuns în scurt timp la muzică.

– Nu prea ascult muzică, dar îmi place la nebunie să merg la concerte.

– Și mie, deși ce-i drept nu prea am ajuns în ultimul timp.

– Ultimul concert la care am fost e al celor de la The Mono Jacks. Ai auzit de ei?

– Da, da, îi știu. Și eu trebuia să merg cu o prietenă la ultimul lor concert, dar a intervenit ceva în ultimul moment și nu am mai ajuns.

În cele câteva sute de kilometri au ajuns să-și dea seama că aveau în comun o serie de prieteni și cunoștințe, că dacă nu s-ar fi întâlnit în acel autobuz cu siguranță s-ar fi cunoscut în București într-un club oarecare sau la vreun concert susținut prin subsoluri. Oricât de mult s-ar fi completat, fiecare dintre ei avea de urmat propria poveste, scrisă dinainte de a se urca în avionul care decolase de pe Băneasa.

S-au reîntâlnit după câteva luni. Poveștile lor începeau să nu mai ofere satisfacție cititorilor sau personajelor, dar continau să creadă într-un fel sau altul în ele așa că s-au ținut în brațe în timp ce Ana îi spunea lui Andrei:

– Dacă e să fie, ne vom reîntâlni într-un tren din Vietnam!

***

Zeci de mii de trenuri au străbătut de atunci  țara din Sud-Estul Asiei, dar nici unul dintre personajele noastre nu le-a fost călător. Fiecare cu povestea lui, cât mai departe de trenuri și de întâlniri accidentale în mijloace de transport în comun. Fiecare își aducea aminte în felul lui de cele câteva ore din autobuz dar nici unul nu îndrăznea să-și cumpere un bilet de avion spre Hanoi.

Undeva între a 5-a și a 6-a bere el și-a adus aminte de călătorie, de ochii cu mărgele verzi și părul cârlionțat. Era hotărât să meargă acasă și să cumpere două bilete de avion care să-l ajute să forțeze puțin destinul. Nu vroia o confirmare că ar fi dispusă să îl urmeze, voia doar să îi trimită biletul și să o întâlnească din greșeală în același zbor spre Vietnam.

Se afla în metrou spre casă căutând pe telefon prețul biletelor când ea s-a urcat în același vagon ca și el. Inițial nu s-au observat, dar după câteva minute l-a văzut chiar în fața ei.

– E  liber scaunul ăsta? E curent pe partea cealaltă!

El a ridicat privirea recunoscând vocea și i-a zâmbit ca și cum s-ar întâlni cu un vechi prieten într-o țară exotică. Cei doi s-au luat de mână și au coborât în tăcere la stația lui. Era totuși vorba de un fel de tren.