Insemnari

Alter Ego

Filed under: Personal — Gelu March 27, 2013 @ 18:44

Tema suna cam așa:“Luaţi omul care vă este cel mai nesuferit, persoana care v-a făcut cel mai mult rău din viaţa voastră şi faceţi-l personaj într-un text.” Cam asta a ieșit.

Stătea lângă mine când și-a aprins o nouă țigară. Eu tușeam încontinuu de la pneumonia cu care mă luptăm de câteva zile iar el nici măcar nu s-a ridicat să deschidă ușa de la balcon. Înțelegeam prin ce trece, sau cel puțin încercam, așa că nu i-am zis nimic și m-am dus eu să las să intre niște aer rece dar curat. Nici nu m-am așezat bine înapoi pe scaun când a început să-mi repete rahaturile prin care a mai trecut. Sincer nu mai eram atât de sigur dacă mi le spune mie sau vrea pur și simplu să fie spuse:

– Ea nu mă intelge. Nimeni nu o face. Nici măcar tu. Voi toți credeți că am de ales, că aleg să le fac să se îndrăgostească de mine ca apoi să le înșel cu o tipă oarecare agățată într-un club. Pe bune, tu ce ai face? Tu, ăsta care o aștepți pe “The one” să te ia de mână și să vă plimbați fericiți printr-un hypermarket? Ai fi la fel ca mine dacă ai avea ocazia. Crezi că eu nu am încercat să nu mai rănesc? Am încercat! Și e greu, e a dracului de greu să spun nu unei sticle de vin sau unei puștoaice de 18 ani care nu vrea decât să mi-o sugă într-o baie infectă dintr-un club dubios. Nu suntem la fel așa că nu mă mai privi mimând cu ironie compasiune și du-te dracului dacă te deranjează fumul sau crezi că o iau pe câmpii.

Aș fi vrut să plec dar mi-era frică să îl las singur. Dimineață trebuia să mă trezesc pe la 6 să alerg 25 de kilometri înainte de muncă, dar știam că dacă plec va face o altă prostie specifică lui. Deja mă plictisise ultima lui dramă sentimentală, dar mai bine stăteam în casă cu el decât să fiu nevoit să-l urmez într-un beci unde avea tendința să mă ia ca să nu rămână singur cu berea și cu dansul.

– Să știi că nici măcar nu îmi plăcea de ele, a continuat el după o scurtă pauză. Știi doar că nu vroiam decât să dansez la concertul unei trupe care îți place și ție. Apropo, e și vina ta. M-ai lăsat singur după nici jumătate de oră. Credeam că îți plac și ție Elefanții Bizari.

– Știi că îmi plac, dar se făcuse deja târziu. Oricum nu poți da vina pe mine pentru o decizie pe care o iei tu.

– Ți-am mai zis că nu a fost vorba de nicio decizie. S-a întâmplat pur și simplu. Asta nu înțelegeți. Pentru voi e simplu; pentru mine nu e. În fine, eu eram acolo și dansam liniștit când o puștoaică a venit și a început să danseze lângă. Ce trebuia să fac? Să mă mut? Știi și tu cât era de plin. Inevitabil m-am ciocnit de ea într-un pogo și așa am făcut cunoștință. Știam că Patricia mă așteaptă acasă cu pietre la rinichi, dar nu puteam să nu-i zic nimic. Nu-s de la țară, măcar numele celui care a călcat-o să-l știe. Și de-acolo au fost firești berile din club și vinul de la ea. Recunoaște, nici tu nu ai fi putut să zici nu. Ce dracu, ai pulă sau ce? Nu poți să dai înapoi dacă ea nu refuză o bere, un vin sau o muie.

Sincer, aș fi putut spune nu. Îmi place să cred asta. Nu am fost pus în situația lui, dar eu caut altceva. Eu sunt omul care așteaptă fluturași și respect. Pentru mine nu e vorba de o listă cât mai mare sau de plăceri punctuale. Eu vreau să iubesc sincer și până la capăt o singură femeie. Cu oameni ca el lângă mine e însă mai greu să ajung acolo.

– Și cam asta a fost. Inițial nu i-am spus Patriciei pentru că mai am și eu principii. Nu îmi place ca tipele care sunt într-o relație cu mine să sufere din cauza mea, dar ieri dimineață a fost deja prea mult până și pentru mine. Puștoaica îmi făcea ceai și îmi zâmbea deși cu câteva ore înainte intrase peste mine și sorsa în dormitorul ei. Da, în pula mea: a deschis ușă de la dormitorul ei și eu o futeam pe sorsa, bine, încă nu incepusesem efectiv, și ghici ce am făcut? M-am uitat la privirea ei șocată și am dat din umeri. Nu vedea că ne deranjează? Eram amândoi dezbrăcați și ne mângâiam, ce vroia să fac? Să mă opresc și să-mi cer scuze? De-abia îmi începusem erecția și sorsa chiar era bună așa că am continuat după ce a închis ușă. Din nu știu ce motive, sigur ai și tu o parte de vina, sexul a fost destul de penibil iar dimineață mi-a fost destul de greu să o privesc în ochi.

Și da, în acea zi el fuma iar eu mă gândeam la o nouă tipă cu care să fac cumpărături pentru că Patricia s-a despărțit de noi după ce a aflat ce a făcut.

O palma pentru Vasilievici

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 24, 2013 @ 14:40

In seara asta am terminat de citit ultimul roman al lui Vasilievici. Chiar ultimul. S-a sinucis dupa ce l-a publicat in cateva exemplare la o editura fictiva. Dupa moartea sa romanul, daca ii pot spune asa, a fost publicat la Casa de Pariuri Literare si de acolo am primit si eu un exemplar cadou. Viseptol e numele cartii. Si e vorba de altceva. Voi include pasaje alese aproape intamplator din ea in timp ce voi incerca sa va povestesc cum am auzit de acest scriitor din Constanta.

– Si mie mi-a placut cand eram la baie cu Mihai, ala din Fish, si tu ai vrut sa te pisi, ca doar te trezisesi. Stiu ca ne-ai auzit pentru ca nu ai mai batut. Ala imi dadea limbi si tu te-ai pisat in chiuveta din bucatarie. In seara aia, dupa ce tipul a plecat si am ramas numai noi doi, ne-am tras-o ca doua animale salbatice.

Eram in Argentin la a patra bere. Pe vremea aia, acum vreo 2 ani, inca mai aveau Azuga. Era vara si nu mai gaseai nici macar un scaun liber. La masa de langa noi, eram cu o prietena, s-au asezat doi tipi si o tipa. Nu stiu de ce dar am intrat in vorba. Unul dintre ei era scriitor, publicat pe la Polirom si Curtea Veche parca, celalalt critic literar, iar tipa era fica unui scriitor optzecist destul de cunoscut (prietena mea cel putin citise ceva din ce scrisese taicasu). Eu eram asa cum ma stiti: un pseudo intelectual cu blog dornic sa intre in orice polemica ce apare, mai ales daca sunt implicati si aburi de alcool.

Ingerul Copil arata in momentul de fata ca un prezervativ cu aripi. In delirul orgasmului continuu, Colectionarul ii desparte aripile si il tine de ele in timp ce i-o trage din ce in ce mai repede. Apoi, chiar in mijlocul spasmului final, cand sunt gata sa jur ca un fluviu de sperma va tasni din gura Ingerului Copil si va inunda incaperea, Colectionarul ridica satarul cu mana dreapta, in vreme ce cu stanga isi prinde victima de parul matasos si bucalat si, tragandu-l in sus, ii intinde gatul si … zang.

Ii trolam pe cei trei, mai ales pe scriitor, cu lucruri relativ marunte, dar care i-au facut destul de irascibili. Nu exageram foarte tare. Stiu ca le-am zis ca e dragut sa te dai scriitor intr-o crasma, dar tara se dezvolta prin impozite platite nu prin carti publicate, ca si mie imi place sa scriu dar totusi mai produc si eu lucruri relativ concrete. Lucruri de genul asta. Nimic special, lucruri pe care le-ati auzit si voi de la mine daca am baut o bere impreuna. La un moment dat, chiar nu stiu ce am spus, scriitorul s-a ridicat de pe scaun si cu cel mai serios ton posibil a tipat la mine: “Nu iti permit sa vorbesti asa despre Vasilievici!”

Baia a rasunat din cauza unei bubuituri. Apoi s-a auzit un parait lung si a inceput sa puta brusc. Femeia se caca pe ea de ras. Bucati mari de fecale tasneau de sub fusta alba a femeii peste cadavrul fetitei. Sunt plin de sange rece. Nu stiam ca pot fi asa.

Nu am putut sa nu ma ridic si eu si sa incep sa rad. “Scriitor, scriitor, dar te rog, nu e nevoie sa fii atat de Dostoievskian. Poti alge si tu pe cineva din secole mai apropiate. Auzi la el: Vasilievici!”. Nici nu am reusit sa termin sa-i rostesc numele ca mi-a tras o palma cat putea el de tare. Va puteti imagina, o palma data de un intelectual unui pseudo intelectual.

Chipurile celor ucisi imi vin in minte cu milioanele. Chipul fiecarei victime ma bantuie in fiecare noapte, de cum inchid ochii. Am ucis in toate orasele. Oameni de toate culorile. Am facut cinci mormane de cadavre din cele cinci continente.

Am simtit palma ca pe o mangaiere. M-am asezat si am inceput sa zambesc. Nu stiam cine era acel Vasilievici pe care l-am jignit, dar chiar nu conta. Orgoliul ma facea sa stralucesc de mandrie. In perioada aceea jignisem gratuit atat de multe gorile prin cluburi fara sa patesc ceva si mi-am luat o palma de la un scriitor fara sa-l injur sau sa-l ofensez intr-un mod direct. Eram mandru de mine si de cele patru beri baute. Lumea din jur se agita iar eu ranjeam pur si simplu. M-am ridicat sa impartasesc aceasta bucurie si cu altii de pe terasa.

Daca nu m-as fi predat, umanitatea ar fi fost stearsa de pe fata pamantului si specia dominatoare care-i va urma va crede ca asa arata natura, cu blocuri si sosele. Cateva dintre aceste abatoare vor fi sterse de unele cataclisme naturale abatute violent asupra zonelor in care au fost construite.

M-am intors la masa si eram extrem de fericit. Cei trei pareau ca se cearta intrei ei iar prietena mea isi cerea in continuare scuze ca a intrat in vorba cu vecinii de bere. Eu ma bucuram in continuare pentru palma pe care am primit-o de la cineva care a fost publicat la Polirom. Desi seara era completa trebuia sa mai ajung la un concert asa ca m-am ridicat ca sa plec. Inainte sa fac asta am simtit nevoia sa-i soptesc scriitorului la ureche: “Oricum, sa stii, sunt mai bun decat tine si Vasilievici la un loc”.

Mi-am petrecut urmatoarele doua zile delirand din cauza febrei. Mama si Tata m-ar fi aruncat in strada, crezand ca sunt victima virusului, dar Armina nici nu a vrut sa auda. M-a inchis in mansarda casei parintesti si nu s-a dezlipit de la capul patului pana cand febra nu a scazut si am dat semne de insanatosire. Pentru a o impiedica pe Mama sa ma otraveasca, Armina s-a ocupat personal de alimentatia mea imediat ce m-am putut hrani. In viata mea nu am mancat o supa de creier mai gustoasa decat cea gatita de Armina.

Ca si in cazul palmei, reactia lui m-a luat prin surprindere. S-a navalit spre mine, de data asta cu pumnul strans, si a incercat sa ma loveasca. Din instinct m-am ferit si l-am trantit la pamant. Era deasupra mea si incerca sa-si elibereze mainile din stramtoare ca sa ma loveasca. Pe mine ma amuza teribil intreaga faza. Mi-as fi dorit sa fiu in exterior ca sa pot sa privesc cum doi tipi se agita pe podelele din Argentin. Ar fi fost interesant de imaginat cum s-a ajuns acolo. Din mijlocul actiunii insa, adica direct de pe podea, nu reuseam sa inteleg cum am ajuns acolo de la un Vasilievici de care nu auzisem in viata mea pana in seara aceea.

Voi tine strans cu talpile pamantul cat o nuca, respectandu-i pana la capat gravitatia. In termeni obisnuiti, un fel de al treilea coi. Un coi in talpa creste randamentul, atat timp cat pasul calca in gol. Primul instinct este sa este sa ejaculez prin intunericul cosmic, sa improsc planetele din jur cu proprii mei copii.

Dupa o mica vesnicie, care probabil a durat mai putin de un minut, am fost despartiti si ridicati. Pana atunci nici nu stiam ca exista paznici in Argentin. Am primit interdictie de a mai veni acolo, pe care eu am incalcat-o de sute de ori, si am fost dati afara. Eu eram mandru de mine. Era prima, pseudo, bataie in care am fost implicat. Am ridicat mana doar ca sa ma apar dar tot se pune. Un scriitor a incercat sa ma bata pentru a apara onoarea unui Vasilievici pe care nu il citisem pana acum.

Viseptol, pe care v-o recomand, se termina asa:

Acum plecam la pescuit. Orice peste as prinde, el va fi acelasi pentru mine, ceea ce inseamna ca nu exista decat un singur peste.

Dupa alte cateva beri am ajuns acasa si am scris un articol care continea numele scriitorului iar eu pozam in victima. Vroiam sa-l public si chiar sa-l trimit editorului lui. Mi-am zis ca ar trebui sa ma culc inainte sa fac asta. Cand am recitit de dimineata m-am hotarat sa aflu mai multe despre Vasilievici. Atunci am inteles, intr-o oarecare masura, palma primita asa ca nu am mai publicat nimic. Vasilievici ii fusese un bun prieten si s-a sinucis cu putin timp inainte. Si a scris un roman, cand era cel putin sub influenta ierbii, pe care tocmai l-am citit si mi-a placut. Mai putin finalul.

Din viata

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 8, 2013 @ 23:39

De cand ma aflu aici au trecut prin fata mea sute de fete cu flori in mana, zeci de de tipi tinand stingher pungi de cadouri, mii de oameni in drum spre ceva. I-am privit pe toti, printre randurile lui Mihai Radu (ale carui povestiri mi-au adus aminte de cele noua a le lui Salinger), si m-am imaginat cu o bere in fata fiecaruia dintre ei. O simulare de cateva milisecunde care sa ma faca sa-mi dau seama ca mi-a fost dor de sentimentul asta de singuratate si pseudo tristete care ma mangaie in momentul asta.

E 8 Martie. Tipii isi aduc aminte ca trebuie sa ofere si flori, tipele isi aduc aminte ca ar trebui sa fie respectate. Mie nu mi-au iesit niciodata sarbatorile astea. Imi place sa cred ca ofer suficienta atentie in restul anului. Anul asta se pare ca mi-a iesit, in mare parte datorita copilei care se tinea de plasa de rafie plina de cosulete cu ghiocei a mamei care mi se plangea ca a primit doar tigari Vogue prea slabe. Sper ca a primit, copila, cel putin un ou Kinder.

Ma repet: eu nu am fost niciodata bun la a da cadouri la data potrivita. De fiecare data cand ma gandesc la un cadou ajung sa il iau si sa il ofer cu mult inainte de ziua ei sau inainte de Craciun sau 8 Martie. La cate flori si pungi de cadouri se preling prin fata mea se pare ca sunt singurul tip care are problema asta. La fel cum nu imi place sa mi se amane un zambet de dragul unei formalitati, cum ar fi o data dintr-un calendar, ma astept sa fie la fel si in cazul celei a carei fericire o caut. Ar trebui ca regula sa fie sa ii oferi ceva frumos de 5 ori pe an. Am ajunge probabil ca la sfarsitul lui Decembrie sa fie cozi kilometrice la magazinele de zambete.

Se apropie miezul noptii si debitul oamenilor de pe stradutele de pe Lipscani incepe sa fie din ce in ce mai mare. Numarul florilor a inceput sa scada o data cu cresterea tipilor si tipelor singure. Ar trebui ca fiecare zi sa fie la fel de buna ca oricare alta sa iti faci curaj sa te indragostesti de necunoscuti intalniti pasind pe piatra cubica.

Regasirea

Filed under: Din viata — Gelu March 7, 2013 @ 18:16

S-a urcat în metrou și era stresat pentru că ura să întârzie. Îi înțelegea pe oamenii care nu ajung la timp și pe care trebuia să îi aștepte, dar i se părea de neiertat să facă pe cineva să stea singur în fața stației de metrou mai mult de 5 minute. S-a așezat pe unul din puținele scaune libere și a început să-i scrie un mesaj prietenei cu care urma să meargă la concert, spunându-i că o să întârzie vreo 10 minute. Se simțea atât de vinovat că nu a luat în calcul faptul că la ora aceea metrourile circulau la un interval de 10 minute, încât nu a observat-o pe tipa care s-a așezat în fața lui la următoarea stație.

Cu câteva minute înainte de destinație i-a observat chipul, ochii cu mărgele verzi și mai ales părul creț. Ea se uita în telefon și părea la fel de absentă ca și el. Privirile li s-au intersectat pentru câteva clipe, dar fiecare a trecut peste asta ca și cum ar privi un alt călător. Când el s-a ridicat să coboare ea era din nou cu privirea în telefon. Oricum el era prea preocupat să-și ceară scuze că a întârziat, iar ea încă îi scria unei prietene că nu poate să vină la concertul la care trebuiau să meargă împreună. Răspunsul prietenei a venit imediat: “Stai liniștită! Am găsit cu cine să merg. Întârzie, dar o să ajungă imediat.”

Timpul a trecut peste el și acum își caută fericirea la mii de kilometri distanță. Cea pentru care venise până în Anglia pierduse autobuzul, așa că trebuia să ajungă singur pâna la ea. În cele câteva ore dinainte de a-și continua călătoria care să îl ducă la noua lui obsesie, a cumpărat niște flori și a privit-o obsedant pe o tipă care stătea în aceeași stație. Ceva părea familiar la ea, dar cu siguranță se înșela ținând cont de rucsacul ei cu Szighet și acel aer unguresc care o înconjura. Oricum nu se cădea să se uite la alte tipe în timp ce fericirea îl aștepta după un drum de doar două ore. Și-a zis să ignore tipa cu mărgele verzi în ochi și așa a facut. Ajuns în autobuz, s-a așezat pe una din multele banchete goale și a început să citească o carte oarecare de la Polirom.

Citeste in continuare…

Despre 1 Martie cu intarziere

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 4, 2013 @ 14:19

Acum cateva nopti, cu cateva minute dupa miezul noptii, in baia unui club din centru un tip a exclamat: “Porti martisor!!!”. I-am raspuns cu un sec “Da” dar el a continuat: “11? Ai 11 Ani sau te-ai nascut pe un 11?”. Secul adevar, m-am nascut pe un 11 si purtam un martisor din ceramica, multumesc Andreea, pe care sta scris 11. “M-am nascut pe un 11” si am mers sa-mi continui dansul pe ring. La putin timp dupa asta mi-a cazut martisorul pe jos. Din fericire pe acesta l-am recuperat. Nu acelasi lucru pot spune de primul martisor din Gura Humorului pe care l-am primit in ultimii 8 ani. Cand am mers sa-l recuperez pe cel din urma tipa care l-a gasit mi-a raspuns foarte sec: “L-am aruncat. Credeam ca e un martisor oarecare si nu credeam ca ar putea fi ceva special pentru tine!”. Nu am avut ce sa comentez, traim totusi intr-un timp in care snurul cu alb si rosu, mai ales primit de un tip, nu are cum sa insemne ceva.

Ieri am vorbit cu Claudiu, nepotul meu de 5 ani, care era foarte mandru ca a primit 7 martisoare. Doua erau de la mama si bunica lui, dar mai ramaneau 5 primite de la fete de aceiasi varsta ca si el. I-am inteles mandria din glas. M-am regasit in ea. In decursul anilor dinainte sa ma mut in Bucuresti 1 Martie era o zi mai mult decat speciala. Insemna o confirmare sau o infirmare a capacitatii mele de a atrage fete. De cele mai multe ori o infirmare. Aproape in fiecare an era cineva de care imi placea, intr-un fel sau in altul, care nu isi infingea boldul in puloverul pe care il purtam.

Eram prin clasa a 11-a cand ea se indrepta spre caloriferul de care ma rezemam. Purta un martisor in mana si eram convins ca intr-un final ceea ce visam de ani de cateva luni se va implini: va recunoaste ca si ei ii place de mine. Era vorba de Irina, fica profului meu de biologie. Mai avea cativa metri pana la mine cand prietena ii cea mai buna a alergat inspre ea si i-a zis ceva care a facut-o sa se intoarca. Asa am ramas si anul acela fara martisor de la tipa de care imi placea la inceputul de primavara.

Anul acela a fost totusi un an bun. Pe ultima pagina a unui caiet studentesc de matematica aveam o lista de aproape 30 de nume de fete de la care am primit martisor si carora trebuia sa le iau cel putin o ciocolata peste o saptamana. Pe vremea aceea era o povara destul de mare pentru finantele mele dar falsul sentiment de recunoastere din partea tipelor din celelalte clase merita si ultimul meu leu din portofelul extrem de subtire.

Intre timp am ajuns in Bucuresti unde, dupa cum bine stiti, fetele sunt cele care primesc martisoare. In primul meu an aici m-am tinut cu dintii de traditia Bucovineana si nu am vrut sa ii iau martisor prietenei mele de atunci desi stiam ca ea o sa-si calce pe “obiceiuri” si o sa-mi ofere un snur cu alb si rosu. Nu a fost foarte incantata ca nu am facut si eu acelasi lucru dar intr-un final a inteles ca e important pentru toti bucovinenii sa respecte cu strictete traditiile. Asta pana cand un consatean de-al meu, stabilit si el in Bucuresti, a venit si i-a adus un martisor si un buchet de flori. Mi-am luat revansa pe 8 Martie dar atunci mi-am dat seama ca uneori micile bucurii ale altora ar trebui sa fie la fel de importante ca si ale mele.