Insemnari

Mi-e frica de faptul ca e posibil ca dupa un “Happy End” oamenii pot fi fericiti. Ma tem ca as putea fi unul din cei batuti de soarta sa indure fericirea in fiecare zi. As inebuni. Sper ca nu sunt o astfel de victima a destinului. Nu vreau sa fiu personajul unei tragedii in care esti condamnat sa te simti bine in pielea ta si atat.

Dansam cu ea si eram surprins, cu fiecare miscare pe care o faceam, cat de bine ne sta impreuna pe ringul de dans. Era tot ce am tot cautat in anii astia in subsolurile din Centrul Vechi. Imi simtea si intelegea miscarile, se unduia si ea, mult mai gingas decat mine, in ton cu muzica pe care o simteam impreuna, in felul nostru. Ma lasa sa o las pe spate pana cand parul ii atingea podeaua, imi tinea mainile cand faceam si eu acelasi lucru. Se invartea de fiecare data cand bratul meu ii sugera o pirueta si ma lasa si pe mine sa ma bucur de aceasta miscare specifica tipelor. Ma oglindea in sclipirea din ochi asa cum mi-e greu sa ma imaginez privindu-ma intr-o oglinda. Era tot ce am cautat pe un ring de dans si tousi eu ma uitam mai mult la ringul de dans decat spre ea.

Sunt un las, mi-e frica de momentul in care o sa-mi spun “sunt fericit, nu mai am ce sa mai caut!”. “Lucrurile nu au cum sa fie atat de simple” imi tot zic. Trebuie sa fie ceva de-a dreptul spectaculos la mijloc, sa ii salvez viata intr-un tren din Vietnam si apoi sa ne completam pana la infinit. Inca nu am ajuns in Sud Estul Asiei (India nu se pune). Pe ea nu am intalnit-o intr-un tren, am cunoscut-o intr-un autobuz. Nu eram in Asia cand m-am bucurat prima oara de zambetul ei, eram undeva intre Londra si Manchester. Nu era in mare pericol, fugea doar de o posibila raceala cand s-a refugiat pe bancheta mea. Nu am trecut prin foc ca sa ajungem unul in bratele celuilalt, ne-a luat doar un an si ceva pana sa ajungem sa ne trezim impreuna. Nu are cum sa fie Ea. Ar fi prea simplu.

In ultimele luni m-am trezit zicand de prea multe ori asta: “Sa nu te indragostesti de mine!”. Asta sau, in varianta mai usoara: “Din nou, e vorba doar de ceva Casual”. Tristul adevar e ca sunt/am fost o curva de om caruia ii pasa. Imi place sa fiu un nemernic dar urasc sa ma simt vinovat pentru ceva. Poate ca faptul ca sunt corporatist de atat de mult timp m-a facut sa adaug un disclaimer in fata oricarei aventuri sau relatii pe care am inceput-o dar un lucru ramane: mi-e frica sa dezamagesc; mi-e frica de sentimentele mai puternice decat cele pe care as fi in stare sa le simt.

Imi place sa iubesc, in diversele ei forme, dar mi-e frica sa fiu iubit. Daca ar fi sa aleg intre o muscatura de caine si o declaratie de dragoste acum as alege-o pe prima. Cainele nu are de suferit iar eu pot sa imi fac un anti rabic si s-a terminat toata povestea. Imi place sa le fac pe tipele din jurul meu fericite dar ma sperie cu totul gandul ca s-ar putea astepta sa repet asta la nesfarsit. Oricat de fericit m-ar face si pe mine. Am ajuns sa iubesc si sa vreau sa fiu iubit punctual, seara de seara, chiar daca nu pot ignora sentimentul adus de cumpararea unor bilete de avion pentru niste date de peste sase luni.

Mai groaznic decat sa te trezesti singur e sa te trezesti langa cineva pe care sa o faci fericita si care sa te faca fericit. Atunci cand te trezesti singur e simplu: mergi la baie, te intorci la birou, deschizi laptop-ul, intrii pe un site porno oarecare, te mastubezi si dupa aia te gandesti ca va vei ziua cand nu va trebui sa fii atat de “lame”. Cand te trezesti insa langa cea care te implineste e mult mai sinistru: mergi la baie, te intorci in pat si o saruti, ii mangai sanii, faci dragoste cu ea, te duci in bucatarie si ii pregatesti micul dejun si apoi mergeti impreuna spre munca. Nu ai timp sa te gandesti ca “o sa fie mai bine”. Gata, esti implinit, nu stii ce sa mai ceri de la viata desi stii ca lucrurile nu au cum sa fie atat de simple.

Am recitit randurile de mai sus si m-am decis: trebuie sa-mi caut un psiholog bun pentru ca mama avea dreptate; nu sunt ele de vina, eu sunt cel stricat.