Insemnari

Despre pietre

Filed under: Din viata — Gelu February 26, 2013 @ 10:28

Strabateam aproape inconstient strazile inguste din Kathmandu cand am dat peste un batran care vindea pietre. Pietre si atat. Gramajoare adunate, dupa spusele lui, de la poalele Himalayei. Erau 10 sau 15 rupee. Mi-am luat si eu o punga cu gandul ca imi voi pacali prieteni care nu isi doreau magneti de frigider spunandu-le ca le-am strans chiar eu de la mii de metri inaltime. Mi-am pus punga de pietre rosiatice in buzunar si am continuat ratacirea care ma conducea cu propria vointa.

Uneori as vrea sa fiu si eu asa. Sa treaca toate lucrurile deasupra mea si eu sa raman. Ca pietrele celebrului cantec scris de acel cantautor a carui nume imi scapa. Poate voi puteti sa fiti asa dar eu nu pot. Mie imi pasa cand o tipa la care nu tin pare fericita langa cineva care nu sunt eu. Nu sunt atat de inconstient incat sa nu-mi dau seama ca daca nu m-au sarutat pe mine au tinut piept torentului degeaba.

Aveam 11 ani cand cautam pietre sub pietre si le duceam intr-un loc mai sigur ca sa le ascund sub alte pietre. Asa vad lucrurile acum intr-un mod simplificat in incercarea mea de a lua in deradere ce faceam inainte sa ajung la pubertate. Privind obiectiv nu faceam decat sa caut bucati de marmura sub muntii formati din placi de beton aflati pe malul Moldovei si sa le ascund sub pietrele desprinse din temelia unei cetati neterminate pe coastele Obcinilor Bucovinei. Era comoara pe care o ascundeam pentru a fi folosita atunci cand urma sa fiu nevoit sa fug de lumea care nu imi intelegea nevoile. Atunci era vorba de o comoara nepretioasa pe care o salvam din mainile celor care nu intelegeau. Nu intelegeau si atat! Nu conta ce.

In cel mai mic buzunar al rucsacului pe care il port mereu in spate am de ceva timp un mic cristal a carui provienienta mi-e total neclara. Presupun ca l-am primit ca si suvenir de la o prietena care a fost intr-o calatorie mai exotica, ca si raspuns la pietrele din Nepal, dar la fel de bine ar putea fi doar o piatra culeasa de mine de pe jos. Acum muchiile ei drepte lucesc langa tastatura in lumina crasmei in care ma aflu si nu transmit nimic. E vorba doar de o piatra care luceste din cand in cand si care in rest pare murdara si fara sentimente.

Le cautam sa fie cat mai netede si cat mai subtiri. Credeam ca asta e cheia succesului, ca asta ma va face sa fac cat mai multe broaste pe luciul de apa in fata caruia ma aflam. Credeam ca tine mai mult de forma pietrei pe care o aruncam decat de tehinca pe care o foloseam atunci cand ii dadeam drumul din mana. E atat de usor sa cauti perfectiunea in ceea ce te inconjoara decat sa arunci mai tare sau cu un alt unghi.

Unele sunt aruncate in Dambovita sau in Moldova. Altele ajung sa fie batatorite de petrecaretii aflati in cautarea relatiei perfecte, altele sunt purtate ca si talismane dar marea lor majoritate se afla acolo unde le este locul si nu se clintesc chiar daca e vorba de un rasarit in Vama sau de un apus peste Everest. Pietrele sunt pietre iar noi suntem doar oameni.

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment