Insemnari

Despre pietre

Filed under: Din viata — Gelu February 26, 2013 @ 10:28

Strabateam aproape inconstient strazile inguste din Kathmandu cand am dat peste un batran care vindea pietre. Pietre si atat. Gramajoare adunate, dupa spusele lui, de la poalele Himalayei. Erau 10 sau 15 rupee. Mi-am luat si eu o punga cu gandul ca imi voi pacali prieteni care nu isi doreau magneti de frigider spunandu-le ca le-am strans chiar eu de la mii de metri inaltime. Mi-am pus punga de pietre rosiatice in buzunar si am continuat ratacirea care ma conducea cu propria vointa.

Uneori as vrea sa fiu si eu asa. Sa treaca toate lucrurile deasupra mea si eu sa raman. Ca pietrele celebrului cantec scris de acel cantautor a carui nume imi scapa. Poate voi puteti sa fiti asa dar eu nu pot. Mie imi pasa cand o tipa la care nu tin pare fericita langa cineva care nu sunt eu. Nu sunt atat de inconstient incat sa nu-mi dau seama ca daca nu m-au sarutat pe mine au tinut piept torentului degeaba.

Aveam 11 ani cand cautam pietre sub pietre si le duceam intr-un loc mai sigur ca sa le ascund sub alte pietre. Asa vad lucrurile acum intr-un mod simplificat in incercarea mea de a lua in deradere ce faceam inainte sa ajung la pubertate. Privind obiectiv nu faceam decat sa caut bucati de marmura sub muntii formati din placi de beton aflati pe malul Moldovei si sa le ascund sub pietrele desprinse din temelia unei cetati neterminate pe coastele Obcinilor Bucovinei. Era comoara pe care o ascundeam pentru a fi folosita atunci cand urma sa fiu nevoit sa fug de lumea care nu imi intelegea nevoile. Atunci era vorba de o comoara nepretioasa pe care o salvam din mainile celor care nu intelegeau. Nu intelegeau si atat! Nu conta ce.

In cel mai mic buzunar al rucsacului pe care il port mereu in spate am de ceva timp un mic cristal a carui provienienta mi-e total neclara. Presupun ca l-am primit ca si suvenir de la o prietena care a fost intr-o calatorie mai exotica, ca si raspuns la pietrele din Nepal, dar la fel de bine ar putea fi doar o piatra culeasa de mine de pe jos. Acum muchiile ei drepte lucesc langa tastatura in lumina crasmei in care ma aflu si nu transmit nimic. E vorba doar de o piatra care luceste din cand in cand si care in rest pare murdara si fara sentimente.

Le cautam sa fie cat mai netede si cat mai subtiri. Credeam ca asta e cheia succesului, ca asta ma va face sa fac cat mai multe broaste pe luciul de apa in fata caruia ma aflam. Credeam ca tine mai mult de forma pietrei pe care o aruncam decat de tehinca pe care o foloseam atunci cand ii dadeam drumul din mana. E atat de usor sa cauti perfectiunea in ceea ce te inconjoara decat sa arunci mai tare sau cu un alt unghi.

Unele sunt aruncate in Dambovita sau in Moldova. Altele ajung sa fie batatorite de petrecaretii aflati in cautarea relatiei perfecte, altele sunt purtate ca si talismane dar marea lor majoritate se afla acolo unde le este locul si nu se clintesc chiar daca e vorba de un rasarit in Vama sau de un apus peste Everest. Pietrele sunt pietre iar noi suntem doar oameni.

Povesti din RATB

Filed under: Guest Post — Gelu February 22, 2013 @ 19:58

Un om petrece în medie 14 ore pe lună călătorind în mijloacele de transport în comun. Asta înseamnă 7 zile de socializare forțată pe an, o săptămână întreagă petrecută alături de străini într-o cutie de metal, din care ai libertatea să ieși doar atunci când a sosit Stația potrivită. Câte gânduri pierdute…câte pagini citite…câte atingeri transmise din mână-n mână, câte melodii derulate în căști de către călătorii concentrați să ajungă la destinație, ignorând Povestea care ar putea să treacă pe lângă ei și să le schimbe viața.

”Probabil că și vânzătorul ambulant de șervețele umede, cu fața stâlcită și vocea răsunând puternic dintr-un capăt în altul al tramvaiului are povestea lui”, își spuse Eva, tânăra profesoară de dans, privind în gol prin geamul tramvaiului. ”Chiar dacă e un călător clandestin, măcar își câștigă traiul cinstit. Nu fură, nu cerșește…cui îi pasă dacă are sau nu abonament, poate acasă îl așteaptă o soție iubitoare și doi copii pe care își dorește să îi facă fericiți. Are și el de luat decizii dificile, poate dacă s-ar opri un moment am putea sta de vorbă și mi-ar da un sfat”.

Șervețele umedeee…

”Dar de data asta sunt hotărâtă.”

Șervețele parfumateee…

”Vreau să îmi decid singură povestea, să nu mă mai las influențată”.

3 la 1 leu !

În acel moment tramvaiul se opri în stație și Eva coborî cu gândul să nu mai amâne decizia la care se gândea de o noapte încoace.

***

Fiecare om cu povestea lui. Mergem zilnic alături de necunoscuți și nu avem curajul să-i privim în ochi, să le zâmbim, să le adresăm un salut care s-ar putea să le facă ziua mai bună. O singură întrebare adresată într-un moment de îndrăzneală pasagerului cu ochi verzi dintr-un autobuz poate să schimbe vieți ani mai târziu. Nu ar trebui să ne fie frică de interacțiune, pentru că ea declanșează Povești. Fiecare ezitare este o poveste abandonată înainte de a i se da ocazia să se spună.

***

”Încă puțin, încă puțin, te rog mai stai în stație încă puțin…”, îi adresă Eva o rugăminte șoferului, alergând să prindă mașina care tocmai se oprise în stație. Imediat ce a urcat în autobuz, s-a izbit de mirosul înțepător, distinctiv, al omului străzii. ”Iar mirosul acela de nu-m-am-mai-spălat-de-o-lună”, gândi ea. ”Cum poți intra într-o conversație cu un astfel de om?”. Și totuși, bătrânul încărcat cu sacoșa de Carrefour plină de nimicuri povestea aprins cu unul dintre călători. Eva se uită în jur, încercând să găsească un loc liber unde să se așeze. Într-un colț, în spatele autobuzului, scaunul era acoperit cu fâșii de hârtie igienică, aruncate neglijent.

”Partea din spatele autobuzului îmi seamănă cu spatele clasei, acolo unde se retrage grupul vesel. Acolo de unde se aud râsete, comentarii răutăcioase și sunete stridente de telefon mobil. Când mă urc în autobuz, chiar dacă e gol, mă așez instinctiv pe locurile din față, cât mai aproape de șofer”. Gândurile Evei fugiră către trecut. Tot pe locurile din față stătea atunci când s-au întâlnit prima oară, în sala de festivități a liceului. Ea urma să urce pe scenă, pentru o reprezentație de dans și stomacul îi era ghem de emoții. El a venit să o întrebe dacă știe cât mai durează spectacolul, dar până la final a ajuns să o invite în oraș. Relația a evoluat natural până când ea a decis să părăsească orașul, ca să studieze dansul în București.

”Probabil așa e mersul lucrurilor. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut și după 5 ani a sosit momentul să ne spunem Da pentru totdeauna. Dar cum rămâne cu partenerul meu de dans perfect ? Și cum să fie el acela, dacă noi nu dansăm niciodată…?” Deși de dimineață era convinsă de decizia pe care urma să o ia, după vizita la fosta ei profesoară de dans avea iar îndoieli.  Filosofia de viață a Magdalenei, confidenta și mentorul Evei, era că fiecare dansatoare are un singur partener perfect, cu care va dansa fericită toată viața…și cu care poți avea nenorocul să nu te întâlnești niciodată…Eva simțea că deși El îi putea oferi multe, nu va fi niciodată un partener de dans. Pentru că el nu înțelege această parte a ei.

Gândurile îi sunt întrerupte de oprirea bruscă a autobuzului. E timpul să coboare. Mai are de făcut un singur drum și pe urmă va fi nevoită să decidă pe care dintre cele două cuvinte îl va alege.

***

”Plouă. Iar plouă. De ce trebuie să plouă într-o zi ca asta? Măcar de n-ar bătea vântul. Și de data asta, autobuzul n-a mai rămas suficient de mult în stație…” Vântul bătea așa de tare încât umbrela Evei s-a dat peste cap și s-a rupt. A aruncat-o la primul coș de gunoi, pentru că îi îngheța mâna. În acel moment, un autobuz trecu pe lângă ea. Și încă unul. Ploua tare și era rece.

”Mă gândesc că nu are rost să mai aștept autobuzul, odată ce l-am ratat chiar în stație, mai bine iau inițiativa și merg pe jos până la metrou. E doar o stație. Dar, pe de altă parte, cu un pic de răbdare, cu două – trei minute de așteptare, prindeam autobuzul, umbrela nu s-ar mai fi rupt și nici nu ajungeam plouată la destinație. Poate că îmi lipsește intuiția aceea cu care se laudă femeile. Poate că deciziile luate din instinct nu sunt cele mai bune.” Cu mintea pierdută în aceste gânduri, Eva intră la metrou.

”Cu toate astea, simt că dacă o să spun DA, o să fie ca și cum aș alege să merg pe trotuarul acela îngust de pe Calea Victoriei. Nu e nimic care să semnalizeze că trotuarul se îngustează până când, dintr-o dată, bordura dispare și drumul devine șosea. Te trezești dintr-o dată cu mașinile venind cu viteză către tine, iar tu nu mai un trotuar pe care să te refugiezi.”

Atenție, se închid ușile. Urmează stația Gara de Nord, cu peronul pe partea dreaptă.

”Asta e ultima mea șansă. Eva dragă, decide-te. Te sui în tren și spui Da, sau…” În acel moment observă că tânărul de lângă ea o privea insistent.

”Nu vreau să par indiscret, dar expresia din ochii tăi este atât de tristă încât m-am gândit că te pot înveseli cumva. Uite, pliantul ăsta promite o seară plină de dans, la noul club din centrul orașului. Eu acolo merg și văzându-te, m-am gândit că ți-ar prinde bine”.

În acel moment, două Povești au decis să facă cunoștință. După câteva momente de mirare, Eva privi zâmbind cum ușile de la metrou se închid, lăsând în urmă Gara…

Frica

Filed under: Personal — Gelu February 17, 2013 @ 20:45

Mi-e frica de faptul ca e posibil ca dupa un “Happy End” oamenii pot fi fericiti. Ma tem ca as putea fi unul din cei batuti de soarta sa indure fericirea in fiecare zi. As inebuni. Sper ca nu sunt o astfel de victima a destinului. Nu vreau sa fiu personajul unei tragedii in care esti condamnat sa te simti bine in pielea ta si atat.

Dansam cu ea si eram surprins, cu fiecare miscare pe care o faceam, cat de bine ne sta impreuna pe ringul de dans. Era tot ce am tot cautat in anii astia in subsolurile din Centrul Vechi. Imi simtea si intelegea miscarile, se unduia si ea, mult mai gingas decat mine, in ton cu muzica pe care o simteam impreuna, in felul nostru. Ma lasa sa o las pe spate pana cand parul ii atingea podeaua, imi tinea mainile cand faceam si eu acelasi lucru. Se invartea de fiecare data cand bratul meu ii sugera o pirueta si ma lasa si pe mine sa ma bucur de aceasta miscare specifica tipelor. Ma oglindea in sclipirea din ochi asa cum mi-e greu sa ma imaginez privindu-ma intr-o oglinda. Era tot ce am cautat pe un ring de dans si tousi eu ma uitam mai mult la ringul de dans decat spre ea.

Sunt un las, mi-e frica de momentul in care o sa-mi spun “sunt fericit, nu mai am ce sa mai caut!”. “Lucrurile nu au cum sa fie atat de simple” imi tot zic. Trebuie sa fie ceva de-a dreptul spectaculos la mijloc, sa ii salvez viata intr-un tren din Vietnam si apoi sa ne completam pana la infinit. Inca nu am ajuns in Sud Estul Asiei (India nu se pune). Pe ea nu am intalnit-o intr-un tren, am cunoscut-o intr-un autobuz. Nu eram in Asia cand m-am bucurat prima oara de zambetul ei, eram undeva intre Londra si Manchester. Nu era in mare pericol, fugea doar de o posibila raceala cand s-a refugiat pe bancheta mea. Nu am trecut prin foc ca sa ajungem unul in bratele celuilalt, ne-a luat doar un an si ceva pana sa ajungem sa ne trezim impreuna. Nu are cum sa fie Ea. Ar fi prea simplu.

In ultimele luni m-am trezit zicand de prea multe ori asta: “Sa nu te indragostesti de mine!”. Asta sau, in varianta mai usoara: “Din nou, e vorba doar de ceva Casual”. Tristul adevar e ca sunt/am fost o curva de om caruia ii pasa. Imi place sa fiu un nemernic dar urasc sa ma simt vinovat pentru ceva. Poate ca faptul ca sunt corporatist de atat de mult timp m-a facut sa adaug un disclaimer in fata oricarei aventuri sau relatii pe care am inceput-o dar un lucru ramane: mi-e frica sa dezamagesc; mi-e frica de sentimentele mai puternice decat cele pe care as fi in stare sa le simt.

Imi place sa iubesc, in diversele ei forme, dar mi-e frica sa fiu iubit. Daca ar fi sa aleg intre o muscatura de caine si o declaratie de dragoste acum as alege-o pe prima. Cainele nu are de suferit iar eu pot sa imi fac un anti rabic si s-a terminat toata povestea. Imi place sa le fac pe tipele din jurul meu fericite dar ma sperie cu totul gandul ca s-ar putea astepta sa repet asta la nesfarsit. Oricat de fericit m-ar face si pe mine. Am ajuns sa iubesc si sa vreau sa fiu iubit punctual, seara de seara, chiar daca nu pot ignora sentimentul adus de cumpararea unor bilete de avion pentru niste date de peste sase luni.

Mai groaznic decat sa te trezesti singur e sa te trezesti langa cineva pe care sa o faci fericita si care sa te faca fericit. Atunci cand te trezesti singur e simplu: mergi la baie, te intorci la birou, deschizi laptop-ul, intrii pe un site porno oarecare, te mastubezi si dupa aia te gandesti ca va vei ziua cand nu va trebui sa fii atat de “lame”. Cand te trezesti insa langa cea care te implineste e mult mai sinistru: mergi la baie, te intorci in pat si o saruti, ii mangai sanii, faci dragoste cu ea, te duci in bucatarie si ii pregatesti micul dejun si apoi mergeti impreuna spre munca. Nu ai timp sa te gandesti ca “o sa fie mai bine”. Gata, esti implinit, nu stii ce sa mai ceri de la viata desi stii ca lucrurile nu au cum sa fie atat de simple.

Am recitit randurile de mai sus si m-am decis: trebuie sa-mi caut un psiholog bun pentru ca mama avea dreptate; nu sunt ele de vina, eu sunt cel stricat.

Pierderea si regasirea romantismului

Filed under: Din viata,Personal — Gelu February 11, 2013 @ 21:58

Cu o saptamana inainte de a implini 18 ani mi-am dat seama ca eu defapt nu vreau decat sa fiu altfel. Nu vreau sa fiu tipul care sta intr-un dulap atunci cand sotul sau prietenul tipei se intoarce acasa mai devreme. Eu vroiam sa iubesc sincer si pana la capat. Fara compromisuri. Pana una alta eram cocosat intr-un dulap pentru ca tatal tipei s-a hotarat sa o viziteze la camin in dimineata aceea de martie. Incercam sa stau cat se poate de nemiscat in timp ce intreaga mea viata romantica, inexistenta spun cu ochii de acum, imi trecea prin fata ochilor imagindu-mi ca totul se va sfarsi in momentul in care imensitatea de 2 metri si 150 de kilograme ma va scoate din dulap.

Nu m-a scos el dar am iesit un alt adolescent. Nu mai vroiam sa fiu altfel, vroiam ca daca tot intru in dulap macar sa ma bucur de iubire ne platonica inainte sa ma ascund. Sa am de ce sa-mi fie rusine. Ce rost avea sa ma ascund daca tot nu facusem nimic? Asa am inceput sa uit putin cate putin de toate ideile romantice care-mi scaldasera pubertatea. Le respectasem prea mult pe tipe pana atunci in incercarea mea de a-mi proteja imaginea de copil cuminte, mai trist e ca chiar eram, mai ales ca ele nu vroiau respectate. Cel putin nu in sensul in care o faceam eu. Nu vroiau sa fie special, se multumeau ca cineva sa le mangaie sanii in timp ce le spune citate din Nopti Albe de Dostoievski.

Povestea cu Nicoleta s-a terminat dupa o saptamana dupa ce hotarat sa imi pierd virginitatea, pentru a marca schimbarea, m-am lovit de o bariera pe care nu am putut-o depasi: creerul si alte parti anatomice s-au decis sa-mi refuze erectia de care aveam nevoie pentru a depasi pragul mai mult sau mai putin simbolic. Am ajuns ca in relativ scurt timp sa ma intalnesc cu majoritatea “fostelor” si sa fac pasul pe care nu am fost in stare sa-l fac inainte. Ne-am intalnit, ne-am sarutat, ne-am mangaiat, m-am jucat cu sanii lor si ne-am despartit. Iar si iar.

Dupa o seara magica cu cineva foarte special pentru mine m-am hotarat sa ma schimb din nou. Mi-am dat seama ca ii datorez copilului de 12 ani, care visa sa salveze printese, sa incerc sa fiu acel om. Nu vroiam ca prima oara cand penetrez pe cineva sa se intample din acelasi motiv din care m-am sarutat prima oara: sa scap de un complex, sa arat ca si eu sunt in stare de asta. Vroiam sa fie special asa ca mi-am gasit o printesa care credeam ca merita salvata. Nu stiam de ce o salvez dar ma bucur ca m-am decis sa fac asta. Am fost fericit, implinit si fidel dragostei ce i-o purtam. Ca orice lucru bun, s-a terminat. Nu aveam ce sa regret asa ca am incercat in continuare sa-mi calaresc calul alb pe care m-am cocotat.

Am iubit din nou la fel de sincer dar nu renuntasem la calatoria mea in cautarea fluturasilor eterni asa ca la un moment dat am luat-o pe drumuri separate ca sa obtinem asta. Inca nu scapasem cu totul de micile mele complexe sexuale dar contau pentru mine mult mai mult romantismul si atingerile firave de dimineata. Asteptam sa fiu iubit din nou dar fara sa-mi arunc limba si penisul in prima gura care ar fi dispusa sa le primeasca.

Am intrat in camera putin abatut in momentul in care colegii mei de camera jubilau, poate chiar si juisau, in jurul monitorului. Cand m-au vazut ca am intrat l-au intors ca sa pot vedea si eu. Era un clip cu prima tipa pe care am sarutat-o cu ani in urma. Primele buze pe care le-am simtit vreodata imi apareau sarutand penisul unui tip gras si cu chelie. Tipul a ejaculat in gura a carei aroma o mai tineam minte, oricat de mecanic a fost sarutul, iar eu mi-am dat seama ca eu sunt un idiot. Eu stateam si asteptam magia sa apara in timp ce altii se fut pur si simplu. Filmuletul s-a sfarsit si eu eram din nou hotarat sa profit de lipsa de limite. Daca cu zece minute inainte vroiam sa-mi folosesc libertatea asta pentru a gasi-o pe Ea, acum nu vroiam decat sa gasesc un numar infinit de ele pe a caror sani sa ejaculez.

Am inceput sa experimentez. Am continuat sa experimentez pana intr-o zi in care m-am trezit singur intr-un pat cu doua tipe. Ma faceau fericit fiecare in felul ei, si mai ales impreuna, dar oricat de incitanta si excitanta mi-a ramas pe retina imaginea cu cele doua incercand sa soarba ultima picatura de sperma ramasa la baza penisului inca erect eu tot nu ma apropiam de gasirea fluturasilor nemuritori pe care ii tot cautam. Le-am privit sarutandu-se sub dus si mi-am dat seama ca e posibil ca experimentul sa fi mers prea departe. Trebuia sa ma intorc in punctul in care fericirea era mai simpla si sexul doar un sinonim al penetrarii care are loc atunci cand faci dragoste cu cea care iti tine fluturasii in viata.

Ardeti recoltele

Filed under: Din viata,Personal — Gelu February 7, 2013 @ 20:26

M-am asezat la geam si intrebandu-ma despre ce sa scriu mi-a venit in minte un comentariu pe care l-am facut la statusul unui coleg care anunta ca a stabilit data nuntii: “Ardeti recoltele si otraviti fantanile”. Asta la o secunda dupa ce mi-am dat seama ca as putea scrie despre pauzele de care probabil ca avem nevoie intre doua povesti de dragoste. Sincer, nu stiu ce legatura are incedierea recoltelor cu vreo una din cele doua: casatoria sau despartirea de cineva care ti-a fost alaturi.

Arsul si otravitul aveau loc, asa ni s-a zis, inainte ca fortele cotropitoare sa ajunga pe pamantul tau facandu-le astfel viata mult mai grea. Dupa ce ii invingeai urma sa cultivi alte recolte si sa sapi alte fantani. Are sens. Ce legatura ar putea avea insa cu ritualul prin care trecem, sau ar trebui sa trecem, dupa fiecare despartire inainte sa fim in stare sa construim o noua poveste care sa ne aduca spre, cel putin asa speram mereu, un vesnic happy end? Nu vorbim despre distrugerea celui care ne-a facut sa suferim ci de distrugerea propriilor surse de supravietuire. Nu are sens. Sau cel putin asa am crezut pana acum. Pana de curand dupa fiecare despartire ma trezeam intr-o noua relatie, in cautarea unor noi momente de fericire fara sa trec prin purgatoriul flacarilor care sa ma forteze sa refac proviziile. Nu imi otraveam fantanile dar imi potoleam setea, fara sa imi dau seama, cu apa otravita care m-a adus in punctul de a spune “Stop”. Era mai simplu asa.

Poate ca totusi e nevoie sa refacem de la zero sursele de apa si hrana ca sa nu ajungem in acelasi punct. Ne e greu sa facem asta daca nu suntem fortati de lipsa lor. Vom fi mereu tentati sa iubim la fel si sa ne intoxicam povestile cu amintirile frumoase ce au supravietuit unei relatii care nu a reusit sa ne implineasca daca nu ardem de la radacina trecutul care risca sa ne otraveasca fara sa o realizam. Asta insa nu e nici pe aproape usor. Te trezesti stapanul unor pamanturi care nu mai sunt prielnice unei vieti tihnite dar pe care esti nevoit sa supravietuiesti pentru ca in viitor sa fii din nou fericit.

Ce facem insa in momentul in care ne trezim singuri si gradina in flacari? Unde ne retragem ca sa ne fie usor sa supravietuim? E nevoie sa supravietuim ca sa ajungem intr-un final completi. Ne retragem in munti? Fugim la vecini? Stam intr-un colt si ne plangem de mila? Probabil ca oricare din solutiile enumerate sunt bune atata timp cat constientizam care e scopul final: sa fim fericiti o vesnicie, nu doar alinati pe moment.

Imbratisarea

Filed under: Personal — Gelu February 1, 2013 @ 14:15

Acum o luna va spuneam despre cum ma aflam in cautarea imbratisarii perfecte. Aseara credeam, eram convins, ca am gasit-o. Ma tem ca nu am facut decat sa i-o ofer ei. Sa ii ofer ei imbratisarea perfecta. Mie poate mi-e doar frica sa o gasesc, ma tem de ce se poate intampla dupa. Mi-e frica de viata reala. In carti, pe micile si marile ecrane sau pe bloguri e simplu. Povestea se termina cu o nunta, cu sarutul perfect, cu imbratisarea de final… In viata reala lucrurile continua. Cei doi traiesc in continuare, existenta lor nu se termina cu genericul de la final. In lumea in care traim noi, cei doi vor fi nevoiti sa se confrunte cu prezentul. Un prezent care nu se termina si care are obiceiul de a-ti aduce multe lucruri in fata. “A aduce” e modul usor de a va spune ca prezentul are tendinta de a arunca o galeata neasteptata de rahat peste zambetul tau de generic.

In realitate lucrurile nu se termina ca in finalul de la Wicker Park. Nu e vorba de un sfarsit fercit ci usa unui inceput spre nicaieri, un “nicaieri” pe care nu poti sa il vezi, pe care nu poti sa il simti, pe care, cel mai important, nu poti decat sa il Traiesti. Un simplu Necunoscut.

Pe ea vroiam sa o tin in brate. Pe ea o tineam in brate. Asa vroiam sa o tin in brate. Asa o tineam in brate. Ea avea nevoie de asa ceva. Eu cautam asta de o viata. Genericul totusi nu aparea. Trebuia sa ne continuam seara si dupa momentul de maxima intimitate pe care il vroiam unul de la celalalt. Nu se nasc copii dupa imbratisari platonice intr-un club, doar eventuale povesti de dragoste ce se lasa imaginate dupa derularea actorilor sau dupa lista volumelor aparute in aceiasi colectie. In realitatea analoga nu exista sfarsit. Cel putin nu pana la sicriu.

Eram in jurul ei si ii simteam imbratisarea cu fiecare por. Eram fericit dar umanul din mine a simtit nevoia de Fericire, de simtaminte si trairi. De vene reinecate de traire si atingeri care nu se pot expune intr-un club plin de peste 500 de oameni. Vroiam intimitate dincolo de platonism. Da, as fi putut obtine asta de la altcineva dar ce sens are sa ai parte de imbratisarea perfecta daca nu incerci sa-i vindeci din obsesii si fobii? Da, asta sunt eu! Omul care cauta continuitate si care renunta la ea in momentul in care ea nu isi scoate hands free-ul din telefon desi are mainile libere.

Ii simt respiratia pe tricou, caldura trupului neimbratisat de mult in timp ce ma concentrez sa nu fac nimic mai mult. Vreau sa ii sarut urechea, obrazul, chipul si buzele. Nu ii sarut urechea, nu ii sarut… nu sarut nimic. O strang in brate si ii ofer linistea de care are nevoie ca sa ma impinga in continuare in coltul oamenilor cu care ar fi putut sa fie ferictia daca nu era prea ocupata sa faca pe altcineva sa se simta bine in pielea lui. Sper doar sa ii fi reusit. Si sa se simta si ea bine in pielea ei. Pana la urma nu e vorba decat de o perceptie. Sa te simti fericit in pielea ta. Ea in pielea ei.

Ii mangaiam spatele care cerea mangaiat. Si faceam mai mult decat sa il mangai, il simteam prin propriile vene, vertebra cu vertebra. Stiam ca trebuie sa fie totul platonic cand degetele mi s-au impiedicat de bretelele sutienului. Cativa centimetrii patrati de textura care inseamna atat de mult atunci cand explorezi in cautarea dovezii ca ai gasit ceea ce cauti. Eu trebuia insa sa ignor. In nici o carte legata de imbratisarea perfecta, oare s-a scris ceva de genul, nu era scris despre cum ar trebui sa reactionezi in astfel de momente. Am decis pur si simplu ca relatia dintre noi doi cerea ca bretelele sa nu se ceara a fi desfacute.

A coborat din taxiu si si-a luat cu ea caldura pe care am emiso in acel moment infinit. Mi-a lasat si mie un strop cat sa pot spera ca nu a fost doar o stea cazatoare de care te poti bucura doar cu gandul ca iti va fi implinita dorinta dar nimic mai mult. O vezi pentru o clipa, te bucuri, speri, dar in urmatorul moment, doar dupa un clipit sau a doua seara, ridici ochii si ea nu mai e acolo. Amintirile sunt frumoase dar e mai sanatos sa traiesti o vesnicie in bratele ei.