Dupa o saptamana ma aflu din nou la geam incercand sa scriu ceva. Am un ceai de menta in fata si incerc sa-mi dau seama de ce nu pot citi sau scrie in confortul propriei case. Toata saptamana m-am inchis intre cei patru pereti sperand ca o sa fiu in stare sa citesc macar cateva pagini sau sa scriu macar cateva randuri. Mi-a fost imposibil. Imi lipsea zgomotul de fundal pe care sa nu-l pot controla. Anul trecut am citit mii de pagini si am scris cateva zeci doar datorita faptului ca eram inconjurat de haos pe care nu-l pot controla in nici un fel. In jurul meu se tipa la un meci Steaua – Dinamo? Locul perfect pentru a-l citi pe Murakami. Copiii de 16 ani se agita in Argentin dupa ce au fugit de la ora de Chimie? Fundalul perfect pentru a va transmite ca mie imi place sa caut, nu sa gasesc. Acasa e altfel; am incercat sa deschid televizorul pe un canal oarecare si sa incerc sa citesc dar ma trezeam in cautarea zgomotului de fond perfect incat uitam de ce am deschis televizorul de la bun inceput. Nu e haos daca il poti controla dintr-un click sau dintr-un buton al telecomenzii.
V-am mai povestit cred ca atunci cand eram mic imi placea sa fac diverse calcule in paralel. O parte din creier o puneam sa numere din 27 in 27, una sa gaseasca cat mai multe puteri ale lui 7 in timp ce cu restul incercam sa gasesc un scenariu in urma caruia Monica mi-ar accepta sarutul pe frunte. Din pacate de atunci lucrurile s-au simplificat si eu m-am limitat in a avea nevoie de doua puncte de atentie. La birou colegii mei se plang adesea de intreruperi, ca isi pierd din productivitate daca schimba prea des contextul. Eu sunt mai productiv atunci cand sunt intrerupt constant de ceva. Ca sa ma pot concentra pe ceva trebuie mai intai sa-mi deschid un episod dintr-un serial oarecare pe monitorul secundar. La fel si cu cititul, scrisul sau iubitul: atata timp cat unul din procesele de gandire se ocupa cu lucruri neimportante pot sa-mi dedic procesul princial unui lucru care conteaza. Daca nu fac asta risc ca thread-ul secundar sa se dedice lucrului pe care vreau sa-l fac in momentul respectiv iar cel care conteaza sa-l saboteze si sa-mi trimita mintea pe campii.
Ma tem ca asta am tot patit si in vesnica mea cautarea a celei care conteaza. Cand ajung sa ma indragostesc asta sta pe ochiul cel mare al aragazului dar dupa cateva luni ajunge pe un ochi din spate si ma trezesc cautand altceva care sa-mi ocupe imaginatia si treptat ajung sa uit de cat de norocos am fost ca am regasit-o pe cea care imi face sufletul sa tremure de fericire. Marea iubire devine zgomot de fundal si incep sa ma concentrez mai mult in a afla cat mai multe puteri de-a lui 7 o data ce numaratul din 27 in 27 a devenit ceva mecanic. Unii reusesc sa-si pastreze concentrarea pe adunatul de fluturasi aruncand din cand in cand cate o exceptie dar eu nu am reusit niciodata sa ma conving ca o cearta merita avuta doar pentru a-ti readuce aminte de cat de special e cel de langa tine. Poate ca gresala mea in perpetua mea cautare e faptul ca o data ce am gasit ceea ce cautam am incercat sa elimin zgomul de fond de pana atunci, relatii pasagere si nopti cu necunoscute, care m-au ajutat sa ma concentrez asupra obiectivului principal. Poate chiar dorinta de a ma comporta “asa cum se cade” m-a facut sa pierd ceea ce am gasit atat de greu.
Ar fi atat de simplu daca Ozzy ar canta mereu pe fundal acompaniat de betivi galagiosi; am putea sa ne concentram la Ulise’ul lui Joice. Daca am fi mereu satuli de sex am putea sa acordam mai multa atentie romantismului. Daca am fi increzatori in noi insine am fi in stare sa gasim pe cel cu care sa ne impartim fericirea.