In ultimele luni am plecat de zeci de ori de acasa sa alerg prin oras intorcandu-ma alergand tot acasa (mai putin in cele putine zile in care aveam ca linie de final Argentinul). Am avut mereu cu mine si cardul de RATB in caz ca dupa 5, 10, 20 sau 30 de kilometri nu mai eram in stare sa continui alergarea. Nu l-am folosit niciodata. De fiecare data am alergat pana la final chiar daca ma dureau gambele dupa alergarile lungi din weekend. Duminica trecuta mi-am propus sa alerg din nou dupa o saptamana de pauza. Mi-am propus de incalzire sa alerg doar pana la Universitate si inapoi. 12 Km, o ora si 10 minute cel mult. De data asta insa nu mai aveam nici un scop. Alergam pur si simplu. Dupa doar 3 kilometrii au inceput sa ma doara coapsele desi nu ajunsesem nici macar la Eroilor. La 30 de minute dupa ce am dat drumul la cronometru eram la Universitate. Nu mai ma durea nimic dar nici nu parea ca are vreun sens ceea ce faceam.
Am ajuns dupa 7 km sa stau imbracat in egari si cu o centura la brau sa astept autobuzul. 137. Timp de aproape 10 minute am stat si am asteptat. As fi facut aproape jumatate din distanta spre casa daca pur si simplu as fi alergat. Dar nu mai avea sens. Inca nu m-am hotarat daca vreau sa fac maratonul din Sahara din Februarie asa ca stateam intr-o duminica dimineata si asteptam autobuzul. Si simteam un gol in jur.
Mi-am adus aminte de a sasea porunca, “Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.” , si m-am intrebat ce as face in mijlocul unui pustiu adevarat. Daca chiar as fi inconjurat doar de nisip si atat, tinand cont ca simt un gol atat de puternic intr-un Bucuresti agitat. Poate ca solutia pentru a nu mai cauta cu atata disperare un gol pe care sa-l umplu e sa reusesc sa acopar prima gaura care-mi apare in cale. Ar fi simplu daca nu ar fi asa de greu sa-mi observ pur si simplu buturuga din fata. Am atat de multe goluri de umplut in mine incat e mai simplu sa incerc sa umplu un desert.
Oricat de mult as alerga si oricat de mult as cauta nu pot decat sa ma gasesc pe mine si sa-mi fie imposibil sa ma pierd in urma unui sprint prelungit.