Insemnari

137

Filed under: Personal — Gelu November 26, 2012 @ 13:58

In ultimele luni am plecat de zeci de ori de acasa sa alerg prin oras intorcandu-ma alergand tot acasa (mai putin in cele putine zile in care aveam ca linie de final Argentinul). Am avut mereu cu mine si cardul de RATB in caz ca dupa 5, 10, 20 sau 30 de kilometri nu mai eram in stare sa continui alergarea. Nu l-am folosit niciodata. De fiecare data am alergat pana la final chiar daca ma dureau gambele dupa alergarile lungi din weekend. Duminica trecuta mi-am propus sa alerg din nou dupa o saptamana de pauza. Mi-am propus de incalzire sa alerg doar pana la Universitate si inapoi. 12 Km, o ora si 10 minute cel mult. De data asta insa nu mai aveam nici un scop. Alergam pur si simplu. Dupa doar 3 kilometrii au inceput sa ma doara coapsele desi nu ajunsesem nici macar la Eroilor. La 30 de minute dupa ce am dat drumul la cronometru eram la Universitate. Nu mai ma durea nimic dar nici nu parea ca are vreun sens ceea ce faceam.

Am ajuns dupa 7 km sa stau imbracat in egari si cu o centura la brau sa astept autobuzul. 137. Timp de aproape 10 minute am stat si am asteptat. As fi facut aproape jumatate din distanta spre casa daca pur si simplu as fi alergat. Dar nu mai avea sens. Inca nu m-am hotarat daca vreau sa fac maratonul din Sahara din Februarie asa ca stateam intr-o duminica dimineata si asteptam autobuzul. Si simteam un gol in jur.

Mi-am adus aminte de a sasea porunca, “Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.” , si m-am intrebat ce as face in mijlocul unui pustiu adevarat. Daca chiar as fi inconjurat doar de nisip si atat, tinand cont ca simt un gol atat de puternic intr-un Bucuresti agitat. Poate ca solutia pentru a nu mai cauta cu atata disperare un gol pe care sa-l umplu e sa reusesc sa acopar prima gaura care-mi apare in cale. Ar fi simplu daca nu ar fi asa de greu sa-mi observ pur si simplu buturuga din fata. Am atat  de multe goluri de umplut in mine incat e mai simplu sa incerc sa umplu un desert.

Oricat de mult as alerga si oricat de mult as cauta nu pot decat sa ma gasesc pe mine si sa-mi fie imposibil sa ma pierd in urma unui sprint prelungit.

351

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu November 17, 2012 @ 19:18

Dansam in club incercand sa ma bucur de concert si ma gandeam la postul pe care urma sa il scriu.. M-am gandit ca  e prea simplu asa ca am inceput sa numar din 13 in 13. Cand eream copil reuseam sa fac 3 lucruri de o data. Si am ajuns la 351. Numarul asta parea atat de prim incat mi-am dat seama ca am imbatranit. Nu mai eram in stare sa fac 3 lucruri in acelasi timp. Dar nu despre asta vroiam sa scriu.

Acum doua seri eram in taxiu. Era 3 dimineata si eram destul de ametit. Nu stiu de ce dar am inceput sa vorbesc cu taximetrist despre brichete. Da, despre brichete.

– Cand iti iei o bricheta noua trebuie mai intai sa o arunci pe cea veche. Daca nu faci asta risti sa te trezesti cu doua brichete in buzunar si exista mari sanse sa o arunci pe cea pe care tocmai ai cumparat-o si sa ramai cu cea veche. Si o sa ajungi sa nu poti sa-ti aprinzi tigara si sa nu fie nici un fumator in jurul tau. Asta trebuie sa faci. Sa arunci bricheta de prima oara cand vezi ca nu mai poti sa-ti aprinzi tigara cu ea.

– Cand eram de varsta ta brichetele se incarcau, nu se aruncau. Mergeai la un tip in piata, de obicei in scaun cu rotile, si o incarcai. Nu o aruncai pur si simplu. Dar asa e generatia noua. Prefera sa arunce un lucru si sa-l inlocuiasca cu unul nou in loc sa-l repare. Si va mai intrebati de unde a aparut criza sentimentala care a lovit lumea. Mai ales Wall Street-ul. De aici. Ca aruncati pur si simplu lucruri care nu au nevoie decat de putin gaz.

– Sa stiti ca nu arunc chiar toate brichetele. Am acasa cateva care nu imi mai aprind tigara dar pe care le-am pastrat doar pentru ca imi erau dragi. Asta nu inseama ca uneoori nu le maii pun din greseala in buzunar si desi mai merg de cateva ori de obicei ajung sa injur ca nu am cum sa-mi aprind tigara.

– Exact. Fie le incarci, fie le arunci si iti iei una noua. De geaba la pastrezi prin casa sperand ca la un moment dat se vor incarca de la sine.

– Uneori mi-as dori sa imi iau o bricheta decenta. Mai mult decat decenta. Sa-mi schimb Bic-ul cu un Zippo dar mereu mi se pare o investitie prea mare. Sunt constient ca oricum as ajunge sa o pierd pur si simplu printr-un bar uitat de lume. Asa ca raman frustrat ca tot trebuie sa cer un foc de la necunoscuti.

– Sa stii ca nu sunt atat de scumpe. Cateva calatorii cu autobuzul de noapte si niste beri mai putin si iti iei un Zippo si o sticla de gaz pentru reincarcare. Unele probleme au si solutii.

– Nu intelegeti. Nu e neaparat o problema. E vorba doar de brichete.

Si am ajuns la destinatie. Ii platesc si ii multumesc. Inainte sa trantesc usa taxiului soferul imi striga:

– Hei, sa stii ca atuci cand doi cerbi se bat cap in cap ies scantei de la coarnele lor. Ai putea sa folosesti asta ca sa-ti aprinzi tigara!

P.S. Se pare ca 351 chiar e multiplu de 13. Cine ar fi crezut. Se pare ca mai am timp sa copilaresc.

Primul maraton

Filed under: Din viata,Personal — Gelu November 11, 2012 @ 20:55

Si am alergat primul maraton asa cum m-am antrenat pentru el: fara numaratoare inainte de start, fara mii de oameni pe margine care sa ma impinga de la spate, fara puncte de alimentare la fiecare 5 kilometrii, fara numar de concurs, fara medalie la sfarsitul cursei si mai ales fara linie de sosire. Ma intrebam acum cateva zile daca ma voi opri din alergat dupa ce voi trece de finish in New York. Nu a fost cazul. Dupa cei peste 42 de kilometri m-a asteptat doar o linie imaginara si nici un sprint de final.

Cand am plecat de acasa acum o saptamana credeam ca lucrurile vor fi asa cum le-am auzit povestite de Mihaela sau le-am citit scrise de Murakami. Asteptam cu emotie sa trec podul dintre Staten Island si Brooklin, sa intru in Harlem si sa alerg ultimii kilometrii in Central Park. La 18 ore de la decolarea de pe Otopeni am ajuns la o coada la care am stat 4 ore (controlul pasapoartelor)  unde am aflat ca s-a anulat cursa. Eram insa convins ca o sa-mi alerg primul maraton in New York.

Nu am stat ore intregi in asteptarea startului alaturi de 40 de mii de oameni dar am alergat alaturi de mii de oameni din intreaga lume. Am inceput sa alerg de indata ce am ajuns in Central Park. Ma asteptam sa mai fie lume care sa alerge dar nu ma asteptam sa fie atat de multi. Fiecare tura de parc are aproape 10 kilometri si in fiecare moment eram inconjurat de sute de alergatori din Australia, Franta, Mexic sau Argentina. Dupa 25 de kilometri ma simteam excelent. Dupa 30 au inceput sa ma doara toti muschii de la picioare. Dupa 35 ma dureau toti muschii, fara discriminare. Cand am terminat patru ture am inceput sa-mi jur ca nu o sa mai alerg niciodata. Dupa inca aproape jumatate de tura am trecut linia de sosire imaginara si tot nu intelegeam ce a fost in capul meu, de ce nu m-am oprit pur si simplu la un moment dat tinand cont de faptul ca era doar un pseudo maraton.

Nu a fost de loc asa cum mi-am imaginat. Nu am scos timpul pe care mi l-am dorit. Nu am ridicat mainile in semn de victorie in timp ce am trecut linia de finish. Am urcat mergand una din pantele din Central Park desi mi-am propus ca o sa alerg toti cei 42 de kilometri. Si totusi uneori lucrurile trebuie sa le iei asa cum ti se ofera. Cu sau fara incurajari venite pe Long Island.

Alergasem deja mai mult de 30 de kilometri cand m-am gandit prima oara sa ma opresc, sa-mi trag linia imaginara de final la 10 metri in fata. Nu parea ca are sens sa continui. Imi venea sa vomit (am facut greseala sa mananc un baton de cereale cu ciocolata undeva dupa 22 de kilometri), ma durea spatele si imi era super sete. Ma gandeam ca uneori trebuie sa stii sa renunti. Ce rost are sa faci ceva ce nu iti face placere? Ar trebui sa renunti la orice lucru care in momentul respectiv nu te face sa vibrezi de fericire. Totusi… Poate ca pentru unele lucruri trebuie sa strangi din dinti si sa continui. Inca 11 kilometri.