Insemnari

Nu vreau sa dezamagesc

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu October 29, 2012 @ 15:13

Nu vreau sa dezamagesc. De aceea alergatul e bun. Eu si cronometrul. La tenis de masa cand joc in echipa sunt stresat la gandul ca o sa se piarda un punct din cauza mea. Mai ales daca e cel care ne-ar fi putut aduce victoria. Nu sunt obisnuit ca cineva sa depinda de mine si nici nu sunt dispus, momentan, sa ma obisnuiesc cu asta. Singur cu aventurile lui Bukowski e simplu. Nu vreau ca din cauza mea o relatie sa nu mearga asa ca fug. Alerg.

Putin inainte ca vocea din ureche sa ma anunte ca am alergat pana acum doar doi kilometrii in putin sub 12 minute un caine mi-a aparut in fata si mi-a zambit. Nu glumesc. De obicei mi-e frica de caini, mai ales cand alerg, dar de data asta am continuat cat se poate de firesc. E prima oara cand oberv asta pe fata unui caine; nu exclud ca pana acum mi-a fost prea frica sa nu le atrag atentia incat nu m-am uitat destul de atent la ei.

Si am continuat sa alerg lasandu-l in urma. Urmatorii kilometrii i-am alergat gandindu-ma la botul aproape ranjind al cainelui. Poate vroia sa-mi transmita ceva. Poate chiar asta era, un ranjet care transmitea faptul ca prietenii lui ma asteapta dupa un colt si voi intra in mijlocul lor fara sa-mi dau seama, fiind prea preocupat de timpul pe care trebuie sa il scot. Eram in fata Operei cand o batranica pe care am depasit-o mi-a strigat din spate: Run Forest, Run! M-am intors surprins si am observat o doamna de peste 80 de ani cu o cutie mare de bomboane in mana. Am vrut sa ma opresc si sa-i multumesc dar in kilometrul acela prinsesem deja un semafor si nu vroiam sa scad sub 6 minute si 20 de secunde per kilometru asa ca mi-am continuat cursa printr-un Bucuresti mai bine dispus ca niciodata.

Dupa 7 kilometrii cautam cismeaua din Cismigiu cand paralel cu mine a inceput sa alerge o domnisoara imbracata si ea in echipament de alergat. Nu m-a surprins foarte mult, eram totusi intr-un parc unde lumea mai alearga, mai ales in diminetile de duminica. Alerga in acelasi ritm cu mine asa ca am incercat sa accelerez putin ca sa raman din nou singur cu aminterea cainelui care zambeste si a batranelei cu o cutie mare de bomboane in mana. A marit si ea ritmul si alerga in continuare in dreapta mea. Cand mi-am intors capul spre ea mi-a zis sa o urmez si a facut dreapta. Am urmat-o pe aleile din parc. Dupa cativa zeci de metri s-a oprit langa cismeaua pe care o cautam. Am baut si eu dupa ea. Am vrut sa-i multumesc dar ea isi reincepuse deja alergarea.

Nu stiu de ce dar m-am luat dupa ea. Planul initial era sa alerg pana in Tineretului, sa dau o tura si sa ma intorc dar ceva m-a facut sa o urmez. Nu era greu pentru ca din nou alerga in acelasi ritm ca si mine, de data asta insa cu un metru in fata. Poate am facut asta doar pentru ca nu imi potolisem cu totul setea si speram ca ea ma va indruma spre o noua sursa de apa. Am parasit parcul si ne-am intreptat spre Calea Victoriei. Treceam prin dreptul cartofului cand a incetinit ritmul doar cat sa ajung in dreptul ei si mi-a spus: “Sa stii ca stiu de ce alergi!”.

“De ce alerg? Primul meu maraton e intr-o saptamana si nu m-am mai antrenat de mult. M-am apucat de alergat ca sa mai slabesc si sperand ca o sa ma las de fumat…” Si totusi nu i-am spus nimic ei. Am continuat doar sa strabatem in tandem Bucurestiul. Dupa aproape un kilometru a continuat: “Sa stii ca nu poti alerga la nesfarsit. La un moment dat trebuie sa te opresti si sa-ti primesti medalia. Si sa te bucuri de ea. Asta se poate intampla dupa 10 kilometrii, dupa 42, dupa 100 sau chiar dupa 1000 de kilometrii alergati. La un moment dat insa va trebui sa te opresti si sa revendici ceea ce ti se cuvine”. Mai aveam putin pana in Piata Victoriei si ea a facut stanga dintr-o data. Nu am urmat-o. Trebuia sa fac ceea ce mi-am propus: sa ma bucur singur de strazile acoperite cu frunze ruginite. Am alergat pe Paris, Praga, Sofia, Atena cu gandul la vorbele tipei, la cutia mare de bomboane si la cainele care mi-a zambit. Nu ma puteam insa opri din alergat. Voi vedea daca voi face asta dupa ce o sa trec linia de finish din Central Park sau voi continua sa alerg pana la linia de final din Sahara.

Patul pustiu

Filed under: Obsesii,Personal — Gelu October 26, 2012 @ 14:38

M-am trezit transpirat. Am crezut ca am avut un cosmar dar nu-mi aduceam aminte nimic. Pentru o clipa in timp ce-mi numaram picaturile de transpiratie care-mi alunecau pe frunte credeam ca e din nou vara. In schimb era foarte frig in camera cu o singura persoana in pat. Am adormit cu usa deschisa. Mi-am aprins o tigara si mi-am deschis o cutie de bere. Era 8 dimineata iar eu nu intelgeam nimic. Nici acum nu inteleg ce s-a intamplat. In jurul meu toate lucrurile pareau sa-mi strige “Esti singur intr-un pat pustiu” desi eram eu in el. Eram lovit de un sentiment de gol profund. Ceasul nu-si mai schimbase cifrele de o vesnicie. Mi-am pus mana pe piept. Nu simteam nici o bataie. Nici puls. Mi-am pus centura pe care o folosesc cand alerg si ceasul a inceput sa-mi arate numarul de batai ale inimii. Indica 150. De obicei sprintez ca sa ajung la asemenea numar. Acum stateam pe pat si nu-mi simteam inima.

Ma simteam intr-o bucla pseudo infinita. Ma gandeam doar la faptul ca ma gandesc ca sunt intr-o bucla. Era imposibil sa-mi dau seama care era conditia de iesire din ea. Ceasul imi arata acum 160. In tot pustiul asta mi-a rasarit in minte imaginea unui copil care rade inocent. Mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama ca eram eu acum cateva secole. Imaginea parea atat de recenta. Parca mi-o inregistrasem in minte chiar ieri. Sau in timpul noptii. In timp ce dormeam. Ma uitam la gandul asta atat de indepartat si mi se facea dor de acea senzatie. Initial ma bucura privirea pe care o regaseam in trecutul atat de indepartat dar treptat a inceput sa ma doara chiar daca intre timp ceasul indica un constant 90.

Trebuia sa scap cumva de imaginea ingrozitoare cu mine ca si copil razand cu pofta. Am mai baut din berea desfacuta si mi-am deschis calculatorul in cautare de ceva care sa ma faca sa uit, sa revin la normal, sa fiu pregatit sa ajung la birou intr-o ora. Solutia era sa incerc sa ma indepartez cat pot de mult de starea de atunci. Nu puteam sa o las sa-mi influenteze restul zilei. Am intrat pe un site porno si am inceput sa ma masturbez frenetic uitandu-ma la primul filmulet care mi-a iesit in cale.

Lucruri mici

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu October 25, 2012 @ 22:10

Zero. Sunt total lipsit de inspiratie asa ca am incercat sa reciclez un draft de acum cateva saptamani de dragul de a puplica ceva. Am o sete in ceea ce priveste apasarea butonului de “publish”. E unul din lucrurile care imi ofera placere  si pe care nu le-am mai facut de mult. Imi place sa arunc in neant biti care pentru mine inseamna ceva si pe care voi aproape ca ii ignorati.  (dupa ultimele cuvinte as zice ca sunt o persoana care plange dupa atentie si probabil ca asa e).

In ultimul timp am ajuns de cateva ori in clasicul Argentin cu dorinta de a scrie. Nu mi-a iesit. Orice idee mi-ar fi venit era respinsa imediat si fugeam in cautarea “ideii”, acel gand care sa te faca sa simti ca are sens sa faci umbra pamantului. Adica sa ma faca. Nu am gasit asa ceva. Am crosetat cu multe dar nici una nu se concretiza in nimic… concret… Ma simt extrem de departe de starea mea de “genial”. Cei care au rezistat pana la randurile astea probabil ca nu inteleg cum as putea sa cred ca as putea sa ajung la o astfel de stare dar credeti-ma ca orgoliul meu e uneori mai mare decat orice lipsa de inspiratie pe care as putea sa o am.

In una din ciornele oficiale, adica din cele care chiar au fost scrise, erau cateva randuri despre cum unele lucruri lipsite de importanta iti influenteaza restul vietii; in cateva mai putin “oficiale” era vorba despre discutiile auzite in vestiar sau in Argentin. Atat de neimportante incat mi-as dori sa scriu, din nou (?!?!), despre cat de simplu e sa fii fericit. Intre timp si-a revenit si tableta asa ca voi continua cu ciorna. Mi-e frica sa renunt la partile “din mine” care nu au nici o importanta.

Acum 8 ani si ceva am dat examenul de admitere la Poli. Eram convins ca o sa intru la Automatica dar totusi am pus Calculatoare ca si prima optiune pe fisa de inscriere. Dupa ce am luat 10 la Matematica eram convins ca nu am cum sa nu iau 10 si la fizica. Dupa ce am terminat si cea de-a doua proba de admitere aveam dubii doar in ceea ce priveste cateva intrebari. Inainte sa se puna grila pe foaia mea de examen eram convins ca nu am gresit nimic. Si totusi un X nu era la locul potrivit. Si asa am luat doar 9.60 la fizica si am intrat la Automatica si nu la Calculatoare. Asta pentru ca am inteles din enuntul unei probleme banale ca se cere caderea de tensiune pe intreg circuitul si nu la bornele sursei. Greseala minora si asa am ajuns sa fac Automatica. Si asa am ajuns sa cunosc mai mult de jumatate din oamenii din viata mea, sa iubesc mai mult de 79% din iubirile mele, sa fiu in mare parte ceea ce sunt acum.

Si uite asa lucrurile minore spun mai multe decat pare la inceput. Erau 5 cuvinte care ar fi putut fi intelese intr-un fel sau in altul. Le-am inteles intr-un anumit fel si am ajuns aici. As putea spune ca a fost de bine dar nu am cum sa stiu ce se intampla in universul paralel in care eu am luat 10 la Fizica si am intrat la Calculatoare. Cred ca astfel de lucruri se intampla mai des decat am crede. Putine insa sunt atat de evidente. Totusi, n-ar trebui niciodata sa privim in urma asupta lucrurilor pe care nu le putem schimba si care nu ne ofera nici un avantaj in viitor. Sunt un om care priveste destul de mult in trecut dar sunt constient ca asta nu ma ajuta efectiv cu nimic.

Si acum sa revenim intr-un loc fara ciorne. Un loc in care nu te gandesti la ceea ce ar fi putut sa se intample. Un loc in care ai fi atat de fericit daca nu te-ai gandi la viitor. Sau la trecut. Un loc in care nu ai fi influentat de nici unul din momentele care au trecut sau se vor intampla. Imi place sa cred ca uneori sunt acolo. Uneori.  Ne place sa credem asta. Ar fi prea simplu. Presupun ca ar fi prea simplu. Nu am de unde sa stiu. Nici voi. Nu avem decat sa ne imaginam cum ar fi sa nu-ti pese de ceea ce s-ar fi intamplat daca nu ai fi decis sa se intample ce s-a intamplat deja.

Asteptari si lamai

Filed under: Personal — Gelu October 8, 2012 @ 03:27

Nu inteleg oamenii care au asteptari. Cei care isi doresc lucruri de la viata. Spunand astea mi se pare ca eu sunt cel putin ciudat. Poate totusi am dreptate. E nenatural sa vrei ceva. Ar trebui pur si simplu sa te bucuri de lucrurile pe care le ai. Suna a psihologie ieftina dar nu ma astept ca oamenii care muncesc sa ajunga undeva, numarand orele sau minutele pana cand trenul lor va ajunge in acea gara, sa fie mai fericiti decat cei care pur si simplu se bucura de acea calatorie cu trenul. Esti intr-un personal imputit care nici macar nu stii unde va ajunge dar macar te bucuri de dealurile ruginite, de povestile tiganilor care au inceput prin ati cere o tigara dar au ajuns sa-ti povesteasca viata lor, te simti fascinat de formele pustoaicei de liceu care se joaca snake pe telefonul ei Nokia invechit, zambesti cand ii auzi pe doi zugravi negociind cu nasul. O data ajuns la tine controlorul dai din umeri si il intrebi cat costa spaga pentru nicaieri si ii dai 15 lei. Te bucuri de lucruri doar pentru ca nu stii de ce ai nevoie sa fii fericit.

De sapte ani nu imi doresc decat un lucru: sa nu dea faliment Carrefour. In rest sunt convins ca lucrurile o sa vina de la sine. Asa cum Vama iti ofera povesti de fiecare data, asa si viata nu are cum sa nu-ti ofere altceva decat ceea ce ai nevoie ca sa fii fericit. Proverbul preferat al unei perpetue iubiri e: “Daca viata iti ofera lamai, fa limonada”. Eu nu sunt de acord. Daca viata iti da lamai, arunca cu 2 dintre ele la cosul de gunoi aflat la cel putin 10 metrii ca sa vezi daca iti mai amintesti ceva din ceea ce ai invatat pe terenul de basket in adolescenta; pe cateva taie-le felii si pune-le in cutia de Timisoreana; arunca una in perete sa vezi cat de mare o sa fie pata formata; cu sucul uneia scrie o scrisoare de dragoste pe care o dai primei tipe care te face sa intorci capul, sperand ca va sti sa o puna deasupra unei flacari pentru a citi continutul; lasa o lamaie in frigider pentru cateva luni si uita-te din cand in cand cum ai creat viata (banuiesc ca pana si mucegaiul are asa ceva); foloseste restul de lamai pe post de mingi de oina. Daca viata iti da lamai, asigura-te ca ele te vor face sa zambesti si comanda-ti o limonanda intr-o crasma ca sa-ti dai seama ca nu ai pierdut nimic.

7 zile

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu October 1, 2012 @ 19:29

Saptamana trecuta am alergat peste 60 de kilometrii, am citit peste 400 de pagini de Bukowski si Orson Scott Card, am facut dragoste cel putin 3 ore, am baut 30 de beri, am dansat 5 ore, fumat 200 de tigari, am muncit 50 de ore (sau cel putin am fost la birou) si nu am scris nici un rand desi am avut cel putin 30 de oportunitati. Nu simt ca as mai avea ceva de transmis. Cel putin nimic altceva decat obsesia mea permanenta pentru sani. Mai ales pentru sanii metalici.

Am citit undeva despre un lucru care se asemana cu sexul: crezi ca e important pana cand ai parte de el. Sincer, nu stiu unde am citit asta. Cine tine minte astfel de lucruri. Cred totusi ca era o carte de Bukowski. El sigur ar scrie asa ceva. Sincer, ma mir ca nu am spus si eu asta pana acum. Iti trece dupa prima penetrare. Nu e nimic special. Chiar daca stii asta tot ai nevoie de acel prim moment in care intri in ea. Si apoi doar te chinui sa nu te gandesti la alta. Sau te chinui sa te gandesti la alta. Depinde de modul in care incerci sa te minti. Daca te minti ca “ea” e “the one” sau crezi ca alta e cea care ar trebui sa-ti suporte cacaturile pana cand o sa i se lase sanii.

Apropo de sani, asta e o obsesie pe care nu stiu daca o sa pot vreodata sa mi-o inhib. Poate cand o sa-mi vad copilul alaptat din sanii ei. Sper ca atunci. Orice forma ar avea, eu vreau mereu alti sani. Mai mari, mai mici, mai fermi, mai rotunzi, mai lasati…

Lasand sfarcurile la o parte, eu tot nu vad inspre ce ma indrept. As vrea sa am o pasiune: pretul benzinei, guvernarea USL, actele pentru viza de munca… Orice, numai sa-mi ofere un tel. Ne avand asa ceva imi creez propriile provocari. Cred ca asa s-a nascut ideea  de maraton dar acum sunt deja convins ca nu am cum sa nu-l termin sub 4 ore si 30 de minute. Dar nu e suficient. As vrea sa ma chinui sa cuceresc pe cineva, sa ma chinui sa dovedesc ceva la job, sa ma chinui sa fiu iubit de toata lumea, sa… Dar nu imi pasa. Cu cat cunosc mai multa lume cu atat tind mai mult sa-mi caut linistea singur pe o terasa.

Din nou, nu vreau sa trasmit nimic. Pur si simplu, uneori atunci cand cerul e senin nu trebuie decat sa cauti soarele si nu cel mai apropriat nor. Oricat de multe grade ar fi. Si uneori chiar nu ai nevoie de o crema cu protectie de 70. Te arzi dar macar ai avut o relatie deschisa cu razele soarelui.