Insemnari

Am ajuns in Argentin cu o prietena si am inceput sa ma plang de faptul ca nu mai reusesc sa ma fac inteles. In ultimele saptamani se pare ca orice argument logic as aduce e ignorat cu desavarsire de ceilalti. Parca m-am trezit dintr-o data intr-un univers in care lumea se asteapta ca eu sa vorbesc doar in metafore asa ca ei se simt obligati sa le interpreteze chiar daca nici urma de asa ceva. Nu exagerez cand spun ca am avut doar conversatii de genul asta:

Eu: Cred ca o sa ploua asa ca ar trebui sa ne luam o umbrela Interlocutorul: Cum adica pastele sunt prea fierte? Parca asa iti placeau! Nu iti mai gatesc nimic niciodata!

Eu: Tinand cont ca el este platit sa faca asta cred ca el ar trebui sa faca acest specific lucru. Interlocutorul: Poti sa-mi spui in fata ca nu ma pricep la deschis conserve! Eu: Nu era vorba de tine… I: E evident ca asta vrei sa spui! Eu: ?!?!?!

De doua saptamani ma simteam singurul om din univers care e dispus sa asculte pana la capat fara sa interpreteze fiecare conjunctie folosita de interlocutor.

Timp de trei beri m-am plans prietenei mele de cele de mai sus si de multe altele. Parca eram o femeie la 40 de ani care a aflat ca sotul ei are o amanta si i se confeseaza unei prietene la cafea. Devenise prea mult pana si pentru mine asa ca mi-am rugat amica sa ma lase singur sa mai beau o bere si sa mai citesc. La masa ne langa noi statea un batranel tipic pentru Argentin. Cam la 60 si ceva de ani, cu o barba destul de lunga si purtand o camasa pe care si-a luat-o probabil cand steagul nostru mai avea o stema in mijloc. Cand am scos cartea s-a uitat lung spre coperta si intr-un final ne-a intrebat ce carte e. Eu i-am raspuns scurt si la obiect incercand sa nu fac contact vizual dar amica mea a inceput sa-i povesteasca despre Murakami. De ce eram eu atat de reticent sa incep o discutie cu batranul de la masa de langa? Pentru ca de doua saptamani traiesc intr-un univers in care sunt singurul ramas cu un gram de logica si intelegere si in plus ultima oara cand am inceput o discutie cu prietena mea si un strain in Argentin despre literatura am ajuns sa ma bat cu el, un scriitor, pe podeaua barului. Asta e o alta poveste despre care mi-am promis ca nu o sa scriu.

Dupa ce partenera mea de bere s-a ridicat de la masa eu am inceput sa citesc o noua poveste de Murakami. Batranul care se afla cam la 3 scaune de mine continua sa puna intrebari legate de scriitor iar eu incercam sa-mi continui lectura raspunzandu-i evaziv cu ochii in carte. A inceput insa sa vorbeasca in continuare si sa-mi spuna ca japonezii sunt un popor de invingatori sica daca americanii nu inventau bomba atomica altfel ar fi stat lucrurile acum pe plan mondial. Nu ii dadeam dreptate si in plus nu aveam chef sa intru intr-o polemica dar trebuia sa recunosc ca in ultima luna nu am auzit pe nimeni sa vorbeasca atat de coerent despre ceva. Am inceput sa-i contrazic argumentele si el chiar ma asculta si imi dadea dreptate atunci cand aduceam argumente valide si ma contrazicea atunci cand credea ca nu consoc prea bine faptele.

Dupa zeci de discutii cu diversi prieteni si colegi de munca am ajuns sa am in sfarsit o conversatie care sa aibe sens. Cu Nea’ Valentin, un fierar betonist de 60 de ani care isi petrece batranetea singur prin crasme. Si am vorbit timp de patru ore. Despre ce? Despre Japonia si alti scriitori japonezi, eu il stiam doar pe Murakami, despre starea de agregare a focului, despre cele 10 porunci si mult timp despre faptul ca cel mai important lucru e sa fii cinstit. Nu eram de acord cu multe din cele pe care le spunea dar incerca sa aduca argumente si mi le asculta pe ale mele. Stiu ca am mai zis asta dar mi se pare ca se intampla atat de rar. Desi mi-a tinut un discurs despre Iisus, Biblie si poporul ales tonul discutiei nu s-a schimbat ca i-am spus ca din punctele astea de vedere eu sunt ateu. El nu mi-a zis decat sa incerc sa citesc totusi Biblia fara sa-mi spuna ca o sa ard in Iad. A mai adaugat doar ca apreciaza ca sunt deschis cu asta si ca nu am sentimentul urii in mine. Sunt un norocos. Ateismul e libertatea mea de a spune nu. Sa pun un zid, sa fiu in turma dar totusi liber.

M-a intrebat cu ce ma ocup si i-am zis, ca sa simplific, ca sunt programator. Dupa ce a aberat putin despre viitorul programarii, clasicii cyborgi, mi-a zis ca in principiu ce fac eu nu difera de ce face el. “Eu indoi fierul asa cum programezi tu. E important in viata sa faci ceea ce iti place. Eu intr-un final am ajuns sa fac ceea ce imi place: sa indoi fierul cand e rosu. Sa fii cinstit si sa nu ajungi sa te declari mare doctor la televizor desi nu ai descoperit ca iti place sa indoi fierul. Mi-a luat ceva sa descopar asta. Initial am fost miner. Am lucart in mina de carbune si de Uraniu. La Anina lucram dezbracat ca alfel imi lua foc pielea. Am ajuns intr-un final fierar betonist. Indiferent de prieteni sa ai principiile tale. ”

“Dumnezeu a zis asa: Eu sunt Unul asa ca nu va faceti alti Dumnezei din aur. Asa si noi: suntem unici ca el asa ca nu te compara si nu judeca. O sa-ti fie mult mai simplu asa. Si trebuie sa fie cinstìt mereu chiar daca ti se pare ca ai de suferit. Animalele sunt numai cinstite chiar daca se intampla uneori ca stapanul sa-si muste stapanul de boase dupa ce l-a castrat. Tata mi-a zis asa: Nu e vina calului ca te-a aruncat din sa ci a fierarului ca i-a pus copitele gresit. Da-mi un punct fix si o sa misc lumea. Un reper. Ca cinstea. Reperul e foarte important in lumea asta. Fiecare are nevoie de unul.”

Dupa a patra bere i-am zis ca plec.

“Si nu te asteapta nimeni acasa? E trist ca esti asa tanar si nu ai pe nimeni care sa te astepte. Oricum Gelu, sa stii ca eu te iubesc ca pari om cinstit si nu judeci”.

L-am salutat bucuros de toata discutia noastra dar eram putin trist ca am ajuns sa am conversatii coerente doar cu batranii care isi duc viata in crasme.