Insemnari

Canapele distruse

Filed under: Din viata,Personal — Gelu August 28, 2012 @ 22:19

Si am fugit din nou singur in Vama. Nu stiu de ce dar mi s-a parut cel mai natural lucru pe care as fi putut sa il fac. Si am ajuns in locul de care va povesteam acum cateva saptamani, barul in care am fost primul client. Se vedea in fiecare colt al terasei de pe faleza ca intre timp trecusera atat de multi clienti veniti sa admire marea de la inaltime. Si sa se bucure de liniste. Chiar daca toate canapelele erau pline in jur plutea un nor de liniste. O puteai atinge cu mana. Si intre timp saltelele de pe paletii de lemn erau rupte. Se vedea buretele ca sa ateste faptul ca nu mai eram primul lor client. Timpul si betivii din vama au stricat, sau poate doar au oferit mai multa personalitate, canapeleor improvizate de pe faleza aflata intre Vama si 2 Mai.

Si totusi m-am bucurat de buretele uzat. Eram singur si aveam bere. In plus nu trebuia sa-mi fac griji ca as putea sa distrug mobila noua de Ikea. De ceva timp se pare ca imi pasa, prea mult, as spune eu cateodata, de lucrurile, si de oamenii din jurul meu. Daca sunt al 5438 client e ok sa-mi cada scrum pe canapea. E ok sa-mi doresc doar placeri de moment cu o tipa care a ajuns sa caute doar bucurii carnale din partea tipilor. Imi beau insa cu grija berea pe huse proaspat cumparate din Ikea si ma abtin sa fiu iubit atunci cand sufletul ei nu a fost inca ranit.

Si am fost singur in Vama. O infinitate de vise si de posibilitati. Am dansat la stalp dar nu am facut baie dezbracat la rasarit. Din toti oamenii cu care as fi putut sa impart nisipul am ales sa-l impart cu mine. Imi place sa fiu singur dar mi-as dori ca acum sa vina cineva in Argentin, unde am ales sa ma retrag cu paginile necitite, si sa ma caute. Si intre timp, ca si cum ar citi gandurile clientilor lui, Nea’ Vasile s-a asezat la masa mea. Ii sunt client de 6 ani probabil, e prima oara cand impartim o masa.

Si m-am uitat la mare. Am citit, am baut si am dormit. M-am trezit si marea era tot acolo. Am coborat la stalp si nisipul plin de chistoace imi bucura talpile. Imi tineam sandalele cumparate cu 700 de rupee din cel mai estic punct din Delhi si ma intrebam de ce lucrurile nu pot fi atat de simple si in viata. Sa bei 6 beri privind marea si apoi lucrurile sa fie asa cum te astepti sa fie. Nisipul sa fie nisip. Marea sa fie mare. Dragostea sa fie dragoste. Tristetea sa fie trista. Atingerile sa fie atingeri. Saruturile sa fie umede. Privirile sa fie albastre.

Si am intrat in marea verzuie. Pe mal am lasat palaria imprumutata de la tenul alb si parul blond. Am primit spre tarm si am continuat sa inot si dupa ce am trecut de geamandura. Am incercat sa ating cu picioarele nisipul dar apa era deja prea adanca. Dupa ce ai trecut de sferele rosii din metal care sunt ancorate de realitate nu mai ai decat doua optiuni: fie te intorci la mal fie continui sa dai din picioare sperand ca o sa ramai la suprafata. Am ales sa sper ca voi ramane la suprafata. In momentul in care mi-am dat seama ca as putea alerga 40 de km in mai putin de 4 ore dar nu pot sa inot inca 20 de metri m-am intors. Nu ma gandeam ca as putea sa ma inec dar nu m-as fi simtit bine in pielea mea daca l-as fi facut pe salvamarul de pe mal sa fluiere din cauza mea. Inainte sa ma intorc pe mal m-am oprit la geamandura si m-am uitat la tarm din nou. Nu stiam prea clar de ce ma intorc dar cu siguranta nu as fi vrut sa raman pentru totdeauna la malul unui larg de mare.

Si, dintr-o data, imi doresc ca intr-o zi de 11 sa merg la gara la 11:11, sa ma urc in primul tren care pleaca de la linia 11 si sa cobor la a 11-a statie.
áá

Nea’ Valentin

Filed under: Din viata — Gelu August 24, 2012 @ 17:24

Am ajuns in Argentin cu o prietena si am inceput sa ma plang de faptul ca nu mai reusesc sa ma fac inteles. In ultimele saptamani se pare ca orice argument logic as aduce e ignorat cu desavarsire de ceilalti. Parca m-am trezit dintr-o data intr-un univers in care lumea se asteapta ca eu sa vorbesc doar in metafore asa ca ei se simt obligati sa le interpreteze chiar daca nici urma de asa ceva. Nu exagerez cand spun ca am avut doar conversatii de genul asta:

Eu: Cred ca o sa ploua asa ca ar trebui sa ne luam o umbrela Interlocutorul: Cum adica pastele sunt prea fierte? Parca asa iti placeau! Nu iti mai gatesc nimic niciodata!

Eu: Tinand cont ca el este platit sa faca asta cred ca el ar trebui sa faca acest specific lucru. Interlocutorul: Poti sa-mi spui in fata ca nu ma pricep la deschis conserve! Eu: Nu era vorba de tine… I: E evident ca asta vrei sa spui! Eu: ?!?!?!

De doua saptamani ma simteam singurul om din univers care e dispus sa asculte pana la capat fara sa interpreteze fiecare conjunctie folosita de interlocutor.

Timp de trei beri m-am plans prietenei mele de cele de mai sus si de multe altele. Parca eram o femeie la 40 de ani care a aflat ca sotul ei are o amanta si i se confeseaza unei prietene la cafea. Devenise prea mult pana si pentru mine asa ca mi-am rugat amica sa ma lase singur sa mai beau o bere si sa mai citesc. La masa ne langa noi statea un batranel tipic pentru Argentin. Cam la 60 si ceva de ani, cu o barba destul de lunga si purtand o camasa pe care si-a luat-o probabil cand steagul nostru mai avea o stema in mijloc. Cand am scos cartea s-a uitat lung spre coperta si intr-un final ne-a intrebat ce carte e. Eu i-am raspuns scurt si la obiect incercand sa nu fac contact vizual dar amica mea a inceput sa-i povesteasca despre Murakami. De ce eram eu atat de reticent sa incep o discutie cu batranul de la masa de langa? Pentru ca de doua saptamani traiesc intr-un univers in care sunt singurul ramas cu un gram de logica si intelegere si in plus ultima oara cand am inceput o discutie cu prietena mea si un strain in Argentin despre literatura am ajuns sa ma bat cu el, un scriitor, pe podeaua barului. Asta e o alta poveste despre care mi-am promis ca nu o sa scriu.

Dupa ce partenera mea de bere s-a ridicat de la masa eu am inceput sa citesc o noua poveste de Murakami. Batranul care se afla cam la 3 scaune de mine continua sa puna intrebari legate de scriitor iar eu incercam sa-mi continui lectura raspunzandu-i evaziv cu ochii in carte. A inceput insa sa vorbeasca in continuare si sa-mi spuna ca japonezii sunt un popor de invingatori sica daca americanii nu inventau bomba atomica altfel ar fi stat lucrurile acum pe plan mondial. Nu ii dadeam dreptate si in plus nu aveam chef sa intru intr-o polemica dar trebuia sa recunosc ca in ultima luna nu am auzit pe nimeni sa vorbeasca atat de coerent despre ceva. Am inceput sa-i contrazic argumentele si el chiar ma asculta si imi dadea dreptate atunci cand aduceam argumente valide si ma contrazicea atunci cand credea ca nu consoc prea bine faptele.

Dupa zeci de discutii cu diversi prieteni si colegi de munca am ajuns sa am in sfarsit o conversatie care sa aibe sens. Cu Nea’ Valentin, un fierar betonist de 60 de ani care isi petrece batranetea singur prin crasme. Si am vorbit timp de patru ore. Despre ce? Despre Japonia si alti scriitori japonezi, eu il stiam doar pe Murakami, despre starea de agregare a focului, despre cele 10 porunci si mult timp despre faptul ca cel mai important lucru e sa fii cinstit. Nu eram de acord cu multe din cele pe care le spunea dar incerca sa aduca argumente si mi le asculta pe ale mele. Stiu ca am mai zis asta dar mi se pare ca se intampla atat de rar. Desi mi-a tinut un discurs despre Iisus, Biblie si poporul ales tonul discutiei nu s-a schimbat ca i-am spus ca din punctele astea de vedere eu sunt ateu. El nu mi-a zis decat sa incerc sa citesc totusi Biblia fara sa-mi spuna ca o sa ard in Iad. A mai adaugat doar ca apreciaza ca sunt deschis cu asta si ca nu am sentimentul urii in mine. Sunt un norocos. Ateismul e libertatea mea de a spune nu. Sa pun un zid, sa fiu in turma dar totusi liber.

M-a intrebat cu ce ma ocup si i-am zis, ca sa simplific, ca sunt programator. Dupa ce a aberat putin despre viitorul programarii, clasicii cyborgi, mi-a zis ca in principiu ce fac eu nu difera de ce face el. “Eu indoi fierul asa cum programezi tu. E important in viata sa faci ceea ce iti place. Eu intr-un final am ajuns sa fac ceea ce imi place: sa indoi fierul cand e rosu. Sa fii cinstit si sa nu ajungi sa te declari mare doctor la televizor desi nu ai descoperit ca iti place sa indoi fierul. Mi-a luat ceva sa descopar asta. Initial am fost miner. Am lucart in mina de carbune si de Uraniu. La Anina lucram dezbracat ca alfel imi lua foc pielea. Am ajuns intr-un final fierar betonist. Indiferent de prieteni sa ai principiile tale. ”

“Dumnezeu a zis asa: Eu sunt Unul asa ca nu va faceti alti Dumnezei din aur. Asa si noi: suntem unici ca el asa ca nu te compara si nu judeca. O sa-ti fie mult mai simplu asa. Si trebuie sa fie cinstýt mereu chiar daca ti se pare ca ai de suferit. Animalele sunt numai cinstite chiar daca se intampla uneori ca stapanul sa-si muste stapanul de boase dupa ce l-a castrat. Tata mi-a zis asa: Nu e vina calului ca te-a aruncat din sa ci a fierarului ca i-a pus copitele gresit. Da-mi un punct fix si o sa misc lumea. Un reper. Ca cinstea. Reperul e foarte important in lumea asta. Fiecare are nevoie de unul.”

Dupa a patra bere i-am zis ca plec.

“Si nu te asteapta nimeni acasa? E trist ca esti asa tanar si nu ai pe nimeni care sa te astepte. Oricum Gelu, sa stii ca eu te iubesc ca pari om cinstit si nu judeci”.

L-am salutat bucuros de toata discutia noastra dar eram putin trist ca am ajuns sa am conversatii coerente doar cu batranii care isi duc viata in crasme.

Probleme de matematica

Filed under: Din viata,Personal — Gelu August 12, 2012 @ 16:00

Periodic imi vine in minte o intamplare de acum 15 ani. Eram in clasa a 5-a si am furat echivalentul a 15 lei de acum. Se aflase si imi era rusine sa merg la bunici pentru ca toti faceau glume pe seama mea. Cred ca timp de cativa ani am evitat sa ma intalnesc cu unchiul din a carui geaca am luat banii. Aveam 11 ani asa ca lumea nu m-a judecat prea mult. De ce i-am furat? Ca sa-mi cumpar o culegere de matematica. Unchiul de care va spuneam, niciodata nu mi-a placut de el, a venit in vizita si eram singur acasa. L-am condus in dormitor si m-am oferit sa-i duc geaca pe cuierul din hol. Inainte sa ii pun haina i-am cautat in buzunar si i-am luat cam un sfert din bani. Dupa ce a pleacat am dat fuga la librarie si mi-am luat culegerea de matematica de care credeam ca am nevoie ca sa ajung la olimpiada judeteana de matematica. Am ascuns cartea sub canapeaua din sufragerie pana cand mama a aflat de furt. Nu mai tin minte daca m-a batut sau m-a certat. Tin minte doar ca evitam sa ma intalnesc cu victima jafului.

De ce imi aduc aminte constant de aceasta intamplare? Pentru ca, mai des decat mi-as dori, sunt pus in situatii similare. Din fericire nu mai sunt nevoit sa fur bani ca sa-mi cumpar carti dar sunt nevoit sa evit anumite discutii. Nu ma intelegeti gresit, acum 15 ani nu ma simteam prost pentru ca am furat echivalentul a 15 lei ci pentru ca i-am luat ca sa-mi cumpar o culegere de matematica. Daca i-as fi luat ca sa-mi cumpar dulciuri sau jucarii era de inteles dar ce copil normal ii fura pentru a-si cumpara o carte? Discutii de genul asta incerc sa le evit si acum, dupa atat de multi ani. Cred ca de asta vorbesc si scriu atat de mult despre sex. E un lucru general recunoscut: generatia noastra e preocupata doar de sex. Si eu sunt intr-o oarecare masura dar mai mult conteaza problemele de matematica (de genul: cum aliniezi 18 fluturi intr-un stomac astfel incat sa supravietuiasca cat mai mult timp)

Din cauza sentimentului de vina nu am fost niciodata in stare sa deschid respectiva culegere de matematica. Daca-mi aduc bine minte am fost chiar mediocru intr-a 5-a si a 6-a la matematica. Nu am avut nici o problema la “scoala” dar nu am fost la nici o olimpiada. Ma multumeam sa rezolv ecuatii cu o singura necunoscuta si sa desenez bisectoare. Dupa ani si ani treceam din nou si din nou prin aceiasi situatie. Cand gaseam o tipa pe care sa o iubesc pentru zambet si fluturasi ma multumeam sa o iubesc clasic si conventional cu un accent pe sex si nu pe dragostea de care imi era rusine. Facand asta m-am trezit intr-o cusca creata din dorintele axate pe intimitate. Imi doream un viitor futand orice prezent il gaseam disponibil.

Acum incerc sa rezolv probleme complexe de matematica fara sa stiu macar cat e un e de x derivat.

Crosetez de unul singur

Filed under: Aberatii,Viata ca o virtute — Gelu August 7, 2012 @ 16:46

Stau singur in Argentin si crosetez un nou Univers din fire moi de mohair. Am invatat sa fac asta in clasa a 5-a la clasa de lucru manual. Toti baietii faceau case din bucati de lemn, eu stateam si crosetam. Nu am mai facut asta de atunci dar sunt convins ca nu e nimic diferit, cel putin nu in esenta, intre a croseta un pulover si a face un nou Univers din fire pufoase de mohair. Aceiasi tehnica: una pe fata, doua pe dos. Una pe fata, doua pe dos. Un kilogram de rosii, doua de ceapa. Asa se croseteaza un nou Univers.

In jurul meu lumea are senzatii de gol. Ar putea sa-si demonstreze ceva dar prefera sa renunte si sa ia o pauza de cinci luni. Eu nu am fost niciodata in stare sa iau pauze mai lungi de 5 ore. Acum incerc sa fac asta. Sa vedem daca reusesc. Vreau sa iau o pauza de la Universul asta care se plange ca prefer sa-mi respect cuvantul in loc sa stau la o coada sa cumpar spanac. Spanacul e foarte important pentru oamenii din Argentin. Stiati ca in piata rosiile din Turcia costa 3 lei kilogramul iar cele din Romania 3 lei 50? Nu ai nevoie nici macar de mohair.

In jurul meselor apar pereti de sticla care izoleaza in silozuri conversatiile despre urechi marite, trasee montane, telefoane pierdute, iubiri parasite, beri baute si relatii platonice. Raman singur cu ghemotocul de fir sintetic cumparat acum multi ani din bazarul de la capatul orasului. Una pe fata, doua pe dos. Una pe fata, doua pe dos. Ma pierd in detaliile impletitului si simt firul verde cum mi se infasoara in jurul gatului. Una pe fata, una pe dos, doua pe fata si asta a fost. Mi-am pierdut firul si Universul proaspat inceput a devenit mai haotic decat cel din care incercam sa fug. Peretii de sticla de sparg si ideile incep sa se confrunte intre ele. Telefoane cu urechi uriase urca pe munti platonici dupa ce au baut 20 de beri singulare.

Terasa asta a devenit atat de mica. Ghemul de scame pare ca umple fiecare ungher si fiecare scaun liber. Acapareaza toate ideile din jur si daca nu-l opresc va incepe sa acapareze si toti oamenii care nu sunt destul de bine ancorati in realitate. Eu as fi primul acaparat de Universul crosetat din mohairul cumparat in liceu. Ar fi ironic, probabil, penibil, probabil, previzibil cu siguranta. Ma si vad inconjurat de un mare ghemotoc plin de scame.

Ar fi mult mai simplu daca as renunta la singuratate. E usor sa renunti. E mult mai greu sa tii cu dintii de depresia ta mai ales cand stii ca-n spatele ochiurilor pe care incerci sa le crosetezi te asteapta o iubire frumoasa, niste prietenii vechi si dragi, conversatii placute si aventuri usor de digerat. Si atat. Crosetez in continuare cu gandul la punctul pe care nu pot sa mi-l imaginez nici pe fata nici pe dos.

Si m-am intors

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu August 6, 2012 @ 14:20

Si m-am intors in camera pe care am parasit-o acum cateva luni. Nu ma asteptam ca lucrurile sa fie cu mult schimbate dar am fost socat de faptul ca nu se schimbase nimic. Era ca si cum as fi iesit pe usa aceea cu doua nu cu milioane de secunde inainte. Am lasat-o in pat cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Am gasit-o cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Am plecat pentru ca nu am mai suportat sincronizarea pe care o aveam in mecanica miscarilor si metafizica simtamintelor in momentul in care faceam dragoste. Defapt nu stiu ce faceam. Sexul cu ea era altfel doar ca mi-e greu sa-l numesc doar atat dar nici nu pot spune ca faceam dragoste. Dupa cum am spus, ne sincronizam prea bine in toate cele ca sa pot sa-l compar cu ceva ce am mai trait inainte sau dupa.

Ne intalneam intr-o camera de camin din regie desi a trecut de mult de varsta la care sa mai mearga la facultate. Nu am vazut-o niciodata in afara celor patru pereti. Daca e sa ma gandesc mai bine nu am vazut-o niciodata ridicata din patul imens pentru o camera atat de mica. Ea nu ma suna niciodata. Eu nu o sunam niciodata. Mergeam pur si simplu pe coridorul de la etajul 4 si intram direct. Ea de obicei rasfoia nonsalanta o carte si imi zambea cand ma vedea in pragul usii. Inchideam usa si nu ne spuneam nimic. Ne dezbracam in tacere, ne mangaiam in tacere, ne sarutam in tacere, o penetram cu lacrimi in ochi in acel joc dubios a caror reguli nu le stiam dar care imi ofereau niste senzatii care as fi putut sa jur ca nu exista.

Ultima oara cand am fost in acea incapere am plecat chiar inainte sa juisez. Mi-a fost frica. Simteam ca am inceput sa ma pierd prea mult in ea, in compozitia perfecta ce se realiza intre noi doi pe cearsaful albastru plin de pisici roz. Ne completam atat de bine incat cu fiecare orgasm simteam ca ma pierd bucata cu bucata. Am parasit-o in momentul in care mi-am dat seama ca urmeaza sa-mi cedez o alta caramida de la fundatie, caramida fara de care m-as fi prabusit cu totul in forma noastra noua, as fi devenit ireversibil parte din ceva maret. Am iesit gol cu penisul erect trantind usa dupa mine si jurandu-mi ca nu o sa ma intorc niciodata.

Si m-am intors. Ea ma astepta dezbracata cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Intre timp am reusit sa-mi inlocuiesc bucatile cedate in bratele ei si ma simteam mai puternic. De ce m-am intors? Pentru ca desi in tot timpul asta am tot facut dragoste si sex, desi am juisat si am mimat, desi am iubit si am fost iubit nu am reusit sa uit sau sa regasesc sentimentul de completare si renuntare la propriile caramizi de la baza. Am posedat copile cu sani fragezi si coapse catifelate, trupuri exotice la primul lor contact cu un european, femei experimentate si frumuseti apetisante. Si totusi m-am intors sa-mi continui dansul incheiat inainte sa cante si ultimele acorduri.

Iubito, dragi prieteni, internauti rataciti, recunosc, mi-am incalcat promisiunea si m-am intors: am inceput sa-l citesc din nou pe Murakami. M-am intors la aceiasi pagina la care am pus semnul de carte acum cateva luni.

Batranul si creanga insufletita

Filed under: Aberatii — Gelu August 2, 2012 @ 09:20

Azi noapte ma intorceam spre casa si in fata mea venea un batran cu o craca. De la departare parea ca are un puiet dar odata ajuns mai aproape am observat ca nu avea decat o creanga mai lunga cu multe frunze in varf. M-am oprit si m-am uitat la el cum trece pe langa mine. Tinea miniatura de copac fara radacini ca si cum ar fi fost un trofeu pe care urmeaza sa-l ridice deasupra capului dupa ce a castigat o etapa din Turul Frantei. Dupa zdrentele pe care le purta te-ai fi asteptat sa tina o punga de aurolac, nu o craca plina de frunze verzi, in nici un caz cu atat de multa demnitate. Am vrut sa il intreb la ce-i foloseste bucata de lemn cu personalitate si de ce o duce ca si cum ar tine o sabie in mana in timp ce-si conduce armata la victorie.

Nu l-am intrebat nimic. Mi-am dat seama in momentul in care incercam sa deschid gura ca orice mi-ar raspunde ar avea cu siguranta mai mult sens decat motivul pentru care imi duceam lipsit de demnitate destinul in spate intr-un rucsac murdar si rupt pe la colturi. Am ramas deci incremenit si am inceput sa-l privesc din spate cum se indeparteaza. La un moment dat s-a oprit, s-a asezat in genunchi, a prins bucata de lemn cu doua maini si a infipt-o in pamant. Era in mijlocul trotuarului si creanga nu avea nici un fel de radacina dar eu am privit inmarmurit cum craca aceea prinde viata. S-a transformt in cateva secunde intr-un copac infrunzit in mijlocul unei mari de beton. Nici nu am apucat sa clipesc si era plin de flori de toate culorile. Avea flori de magnolie, de cires, de mar si chiar si de castan. Trunchiul devenise atat de gros incat batranul nu se mai vedea de el.

Pe carosabilul de langa masinile circulau in ritmul lor de miezul noptii ca si cum soferii nu ar fi asistat si ei la o mica minune. Cainii vegetau linistiti la cativa metri de noua forma de viata si eu stateam in continuare nemiscat tinandu-mi destinul in spate intr-un rucsac murdar si rupt pe la colturi. Intr-un final am reusit sa ma misc si am inceput sa ma apropii de copacul rasarit in mijlocul betoanelor. Imi simteam rucsacul apasandu-mi pe sira spinarii ca si cum ar fi avut 50 de kilograme si eu stau pe burta cu el inca in spate. Imi era din ce in ce mai greu sa ma apropii si mai ales sa suport durerea data de destinul meu atras de-o forta care pe mine ma respingea. As fi putut, si ar fi trebuit, sa ma intorc si sa-mi continui drumul spre casa. Am facut insa ceva ce probabil o sa ajung sa regret: mi-am dat rucsacul jos si l-am lasat sa-si urmeze atractia. A zburat intr-o clipa spre locul cu pricina si a disparut impreuna cu copacul aparut cu putin timp in urma. In locul lor nu mai ramasese nimic: nici o bucata de lemn, nici o bucata murdara de material, nici un batran si nici macar o gaura in trotuar.

Nu ma mai surprindea nimic asa ca mi-am continuat drumul spre casa. Ajuns in fata usii mi-am dat seama ca cheile mele erau in geanta disparuta. Eram pregatit sa-mi sun un prieten care are cheile mele de rezerva dar am decis sa incerc totusi sa intru sperand ca dintr-o greseala am lasat usa descuiata. Am deschis-o si am intrat. Un alt rucsac ma astepta pe pat. Nu am indraznit inca sa-l deschid si sa vad ce este inauntru.