Un altfel de tren

Sunt in acelasi accelerat (mai nou InterRegio) cu care am mai fost de atat de multe ori in ultimii 8 ani (cat de mult a trecut de la primul meu contact cu Bucurestiul) si mi se pare schimbat. In drum spre casa mi-am luat mereu bilet la clasa a 2-a pentru a ma bucura de povestile din jurul meu si pentru a cunoaste oameni noi. De obicei plecam Vinerea, de cele mai multe ori inainte de Craciun sau de Paste, iar trenul era plin de viata si contopit de mii de povesti. Acum am ajuns intr-un compartiment cu un cuplu de surdo-muti care se cearta prin semne si cu o studenta la Arhitectura care vorbeste de cand am plecat la cele trei telefoane fara sa spuna nimic. Avem mii de minute gratuite ca sa nu spunem nimic. Coridoarele sunt goale si povestile lipsesc cu desavarsire. Nu e trenul cu care m-am intors de zeci de ori in Bucovina plina de povesti.

Anul trecut am mers la zeci de concerte. Imi plac concertele galagioase din beciuri cu aerisire proasta in care sari cu o frecventa aproape infinita incercand sa simti muzica ce se aude din difuzoarele aflate in colturile pline de igrasie. Defapt nu stiu cat de mult imi plac dar nu prea am experimentat altceva. Eram atat de convins ca nu am nevoie de mai mult pentru a-mi hrani setea de muzica incat nu am incercat niciodata sa experimentez si alt fel de muzica. Cat mai multa aglomeratie, cat mai mult fum, cat mai multa agitatie. Asta insemna pentru mine reteta de succes al unui concert.

In ultimii ani am iubit mult. In multe feluri, mai ales in felul meu, dar mereu cu gandul la “azi”; imi gaseam fericirea din momentele de implinire sexuala sau pentru ca realizam ca nu are cum sa ajunga sa fie mai mult decat o aventura trupeasca sau sentimentala. Niciodata cu gandul la “maine”. Mi se parea cel mai nefiresc lucru sa ma intreb unde o sa ajung peste un numar de zile, luni sau ani. Fumam prea mult pentru a face asta.

Acum doua saptamani am ajuns din greseala la un concert Jose Carreras. Sala Palatului si nu Club A, rochii de seara in locul tricourilor negre sifonate si mai ales muzica in locul zgomotului. In primele 30 de minute ma gandeam ca as fi vrut sa fiu mai degraba in Wings la concert The Mono Jacks pana cand am facut cel mai de bun simt lucru pe care as fi putut sa-l fac: mi-am deschis urechile si am inceput sa ascult muzica din jur. Orchestra Radio nu ma mai facea sa-mi fie dor de datul din cap din beciurile pline de igrasie, vocea lui Carreras nu era doar niste sunete in Italiana. Am fost lovit de muzica si am uitat pentru doua ore tot zgomotul pe care-l iubeam atat de mult.

Tot acum doua saptamani am fost la o petrecere de logodna. Cei doi s-au intalnit acum mai putin de 3 luni si sunt convinsi ca sunt facuti unul pentru celalalt. Multe nu sunt de spus. As fi avut multe de povestit despre stralucirea din ochii celor doi si fericirea din glas cand vorbeau despre povestea lor de dragoste… Fiecare cu oile lui!

Intre timp am ajuns in Argentin. Pentru prima oara dupa mult timp mi se pare atat de nenatural ca sunt singur cu sticla mea de Azuga. Incerc sa acaparez povestile din jur dar nimic nu reuseste sa se prinda de mine. Cromozomii, masinile parcate in sant, iubirile de manelisti, intamplarile din comunism, poetii neintelesi, pictorii boemi, betivi cronici si studentele excitate ma lasa rece. Edgar Allan Poe de asemenea. Pe scaunul gol nu regasesc pe nimeni asa ca o urasc pe cea care ar fi trebui sa-l ocupe; evit sa merg acasa dar si mi-e frica sa-mi mai iau o bere si sa ma gandesc la muzica ce ar trebui sa-nlocuiasca zgomotul, la iubirile care conteaza si nu la cele care-ti umpla obsesiile…

2 thoughts on “Un altfel de tren

  1. Pingback: polimedia.us/fain

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *