Insemnari

Inca o Azuga

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu June 25, 2012 @ 21:39

Vroiam sa iti fac un copil cu parul tau si ochii mei, juma’ de mine sa se nasca din pantecul tau si sa nu mai conteze ca nu las capacul la WC dupa ce ma pis. Am fi fost prea ocupati sa facem ovulul contopit de-o picatura de sperma sa se transforme intr-un dovleac de carne, intr-un sac de carne de 20 de kile, intr-o adunatura osoasade 30 de kile si apoi sa ne bucuram de vietatea de 50 de kilograme cand ne cere bani de prezervative ca sa ne mai aducem aminte de momentul in care tu m-ai lasat sa astept intr-o crasma cu doar o bere pe masa. Dar nu ai venit asa ca am baut inca o Azuga.

Vroiam sa iti sarut umerii, sa iti imbratisez respiratia, sa iti mangai existenta si sa-ti pipai sovaiala. In principiu vroiam sa fac toate lucrurile metaforice si metafizice care mi-au fost impregnate sub piele din frageda pruncie. Vreau sa spun toate porcariile romantice dar speram ca poate totusi o sa vii si nu vroiam sa crezi ca sunt un insensibil.  Nu ai venit asa ca am mai baut inca o Azuga.

Vroiam sa iti povestesc totul. Totul despre mine, de mana rupta in covata bunicii, prima carte citita, de prima picatura de lichid, care nu era urina, iesita din puta mea de copil frustrat, de primul sarut, prima poveste de dragoste, de prima tipa pe care am inselat-o… Sa-ti povestesc cum am ajuns un asa mare narcisist incat nu pot vorbi decat despre mine. Dar nu ai venit asa ca am mai baut o Azuga.

Nu mai vroiam decat sa te privesc in ochi si sa ma inec acolo. Nu stiam cum as fi facut asta si ce-as fi simtit in “inecarea” mea dar sigur as fi gasit in irisul tau mai multe raspunsuri decat numarul de intrebari culese de la mesele ce ma inconjoara acum. E posibil sa-mi fi dorit asta din cauza privirilor celor din jur cand ma vad singur la masa cu o infinitate de sticle goale. Dar nu ai venit asa ca am mai baut o Azuga.

Cineva mi-a spus ca nu trebuie sa te plangi cand astepti pe cineva atata timp cat merita asteptata.  Te asteptept de un deceniu si te-as mai astepta un secol dar au rămas fara Azuga asa ca ma ridic si eu de la masa si ma duc sa te caut. E poate mai intelept decât sa te astept pur si simplu. Ma duc sa te caut si ma rog la toti zeii sa nu te gasesc.

Ratacind prin secara

Filed under: Din viata,Personal,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu June 15, 2012 @ 20:02

Si eram copil. Era vara si timp de aproape trei luni aveam un singur tel in viata: sa duc si sa aduc vaca de la pascut. Acolo se descurca singura. Evident ca era un lucru impus din exterior dar e greu ca la 10 ani sa faci diferenta intre ceea ce iti doresti tu sa faci si ceea ce vor oamenii din jur ca tu sa faci. Eram madru ca aveam un rol, oricat de mic, in procesul de obtinere a branzei cu smantana (intre noi fie vorba, nu stiu cati dintre voi au mancat branza cu smantana si mamaliga facute din laptele produs de o vaca pe care o poti privi in ochi si de papusoi cultivat de unchi, veri si matusi).

Dupa primele saptamani mi-am dat seama ca imi trebuie si un scop mai nobil (din fericire inca nu murise vaca cea batrana care ma urma obidienta spre pascatoare; cu tanara vitica ce descoperea pentru prima oara exteriorul grajdiului urma sa fie mult mai complicat dar asta poate o sa va povestesc in alta insemnare). Asa s-a nascut dorinta mea de a scrie o poezie. O poezie altfel. Nu intelgeam "Catelus cu parul cret" si eram frustrat ca am terminat clasa a 4-a si invataroarea ne obliga sa invatam versuri ridicole.

M-am decis sa scriu eu o poezie. Cuvant cu cuvant. In fiecare zi un cuvant nou, ne mai auzit pana atunci. Aveam 6 ore sa invecinez 6 litere. Parea un lucru relativ simplu de facut, cu siguranta mult mai simplu decat sa adun toate numerele de la 1 la 2000 in mai putin de 15 minute, problema pe care o primesem cu cateva luni inainte la olimpiada de matematica (sa-mi fie iertat ca nu stiam in clasa a 4-a cum sa calculez o progresie aritmetica). Sa revenim la oile, adica la cuvintele, noastre. Eram convins ca vegheatul vacii imbatranite ma va ajuta sa scot cele mai bune litere din mine. Am reusit insa cumva sa ma pierd in infinitate de fire de iarba si in "glasul rotilor de tren" care treceau cam la fiecare ora pe langa pasunea aflata la periferia satelor.

Dupa 4 zile nu am reusit sa scot nici macar o litera. Imi era imposibil sa ma decid daca ar fi trebuit sa-mi incep poezia cu un A sau cu un E sau cu un D sau… asa ca ma scufundam in paginile lui Jules Verne si imi spuneam ca am timp sa fac un lucru atat de simplu, sa gasesc o litera, in drumul spre casa. Si intr-a 4-a zi mi-am zis ca asa nu se mai poate si ca "R" e la fel de buna ca oricare alta litera. Nu venea de la nimic. Poate ca vaca pe care o pazeam a pascut iarba in forma de R, poate ca a trecut un Rapid pe langa noi, poate ca eram patriot de pe atunci…

In urmatoarele 3 zile am gasit primul cuvant: Revulter. Joitei ii placea. Era un inceput bun. Eram dupa o saptamana mai entuziasmat ca la inceput in timp ce treceam calea ferata si m-am hotarat sa sarbatoresc prima victorie impotriva lui Zorel (sau cum il chema pe saracul caine cu parul cret) asa ca mi-am lasat vaca singura si m-am bagat intr-un zmeuris de la marginea caii ferate. Ma infructam din fructele feroviale cand am auzit semnalul tras de personalul de 9. Dupa 5 secunde de intense cugetari mi-am dat seama ca nu e prea intelept sa stau acolo in timp ce trece trenul asa ca m-am hotarat sa ma alatur animalului care ma astepta linistit. Am trecut peste calea ferata in timp ce un sunet infernal mi-a strabatut prin timpane. Trecusem la mai putin de 20 de metri de tren. Am ramas inmarmurit si ma uitam in ochii vaci care-mi spunea in felul ei ca ar fi trebuit sa raman in zmeuris.

Povestea soarecelui cu elastic

Filed under: Din viata,Personal — Gelu June 13, 2012 @ 13:29

De 30 de minute sunt din nou singur in Argentin. Prea multe povesti de mult murite s-au gasit sa reinvie sub actiunea aburilor de alcool. O singura poveste insa s-a impus plina de autoritate in mintea incetosata. E povestea ei legata de soarecele facut din plastic si elastic.

Avea 5 ani si isi dorea un soarece cadou. Nu neaparat unul real, avea zeci de astia in sura de la tara, ci unul format din segmente de plastic negru legate intre ele cu bucati de elastic (ca cel pe care le scoteai din chilotii in care te-ai scapat inainte sa ajungi la WC si le spuneai alor tai ca s-au rupt ca sa nu te puna sa-i porti din nou dupa ce ii spalau. Nu vroiai sa ti se aduca aminte ca ai facut pe tine. Oricum toti chilotii erau la fel pe vremea aceea.)

Sa ne intoarcem totusi la povestea soarecelui din plastic si elastic. Prietena mea isi dorea mult un astfel de animal si intr-un final, dupa 3 ani, l-a primit cadou. Un soarece foarte maleabil cu un infinit de puncte de inflexiune. L-a iubit asa cum merita. L-a mangaiat si pretuit asa cum fiecare adunatura concreta de carbon merita venerata. Era povestea perfecta de dragostre dintre o copiluta din Nordul Moldovei si jucaria ei pseudo insufletita.

Si a venit acea zi fatidica. Era o joi ca orice zi ce miercuri sau de luni. Prietena mea, atat de copila pe vremea aceea, a ramas singura de la 6 dimineata pana la 2. Ea era, cred ca inca e, tipul de copil caruia ii dai o jucarie si il lasi singur in universul lui pentru zeci de ore. In joia aceea insa s-a intamplat un lucru cel putin la fel de dramatic ca si scufundarea Titanicului: a scapat animalul pe jos. Un copil normal, ar fi culmea sa ies in Argentin cu oameni care au fost copii normali, l-ar fi ridicat si s-ar fi jucat in continuare cu el. Evident ca nu e cazul. Copiluta noastra era deja in lumea ei, soarecele produs in scara larga de femei obeze era de mult o vietate cu suflet nobil dornic de razbunare pentru caderea de 36 de centimetri, si a facut cel mai rational lucru: s-a urcat pe dulap si a stat acolo timp de sase ore pana s-a intors tatal ei, din fericire era politist, sa o salveze de soarecele insetat de razbunare.

Aici s-a terminat povestea ei. Nu stiu cum si de ce a salvat-o dar m-a facut sa ma gandesc (ea si alcoolul intrat intr-un mod ilicit in vene) la intamplari mai apropiate de epoca noastra glaciara. Stiu ca noi nu mai avem idoli care sa nu fie pixelati, encodati si transcodati dar avem fiecare dintre noi imagini ale celor pe care ii vrem sa-i mangaiem inainte sa adormim sau pana vin ai nostrii acasa. Pastram insa imaginea micului soarece pana il scapam din mana si ne este frica de efectul pe care l-ar putea avea acea mica evadare. Ar fi prea simplu sa fie simplu, ca in loc sa ne consumam energia urcandu-ne pe dulap sa il ridicam pur si simplu de jos, preferabil inainte sa treaca 5 secunde, si sa ne bucuram in continuare de infinitul de puncte de inflexiune.

Un altfel de tren

Filed under: Din viata — Gelu June 9, 2012 @ 19:45

Sunt in acelasi accelerat (mai nou InterRegio) cu care am mai fost de atat de multe ori in ultimii 8 ani (cat de mult a trecut de la primul meu contact cu Bucurestiul) si mi se pare schimbat. In drum spre casa mi-am luat mereu bilet la clasa a 2-a pentru a ma bucura de povestile din jurul meu si pentru a cunoaste oameni noi. De obicei plecam Vinerea, de cele mai multe ori inainte de Craciun sau de Paste, iar trenul era plin de viata si contopit de mii de povesti. Acum am ajuns intr-un compartiment cu un cuplu de surdo-muti care se cearta prin semne si cu o studenta la Arhitectura care vorbeste de cand am plecat la cele trei telefoane fara sa spuna nimic. Avem mii de minute gratuite ca sa nu spunem nimic. Coridoarele sunt goale si povestile lipsesc cu desavarsire. Nu e trenul cu care m-am intors de zeci de ori in Bucovina plina de povesti.

Anul trecut am mers la zeci de concerte. Imi plac concertele galagioase din beciuri cu aerisire proasta in care sari cu o frecventa aproape infinita incercand sa simti muzica ce se aude din difuzoarele aflate in colturile pline de igrasie. Defapt nu stiu cat de mult imi plac dar nu prea am experimentat altceva. Eram atat de convins ca nu am nevoie de mai mult pentru a-mi hrani setea de muzica incat nu am incercat niciodata sa experimentez si alt fel de muzica. Cat mai multa aglomeratie, cat mai mult fum, cat mai multa agitatie. Asta insemna pentru mine reteta de succes al unui concert.

In ultimii ani am iubit mult. In multe feluri, mai ales in felul meu, dar mereu cu gandul la “azi”; imi gaseam fericirea din momentele de implinire sexuala sau pentru ca realizam ca nu are cum sa ajunga sa fie mai mult decat o aventura trupeasca sau sentimentala. Niciodata cu gandul la “maine”. Mi se parea cel mai nefiresc lucru sa ma intreb unde o sa ajung peste un numar de zile, luni sau ani. Fumam prea mult pentru a face asta.

Acum doua saptamani am ajuns din greseala la un concert Jose Carreras. Sala Palatului si nu Club A, rochii de seara in locul tricourilor negre sifonate si mai ales muzica in locul zgomotului. In primele 30 de minute ma gandeam ca as fi vrut sa fiu mai degraba in Wings la concert The Mono Jacks pana cand am facut cel mai de bun simt lucru pe care as fi putut sa-l fac: mi-am deschis urechile si am inceput sa ascult muzica din jur. Orchestra Radio nu ma mai facea sa-mi fie dor de datul din cap din beciurile pline de igrasie, vocea lui Carreras nu era doar niste sunete in Italiana. Am fost lovit de muzica si am uitat pentru doua ore tot zgomotul pe care-l iubeam atat de mult.

Tot acum doua saptamani am fost la o petrecere de logodna. Cei doi s-au intalnit acum mai putin de 3 luni si sunt convinsi ca sunt facuti unul pentru celalalt. Multe nu sunt de spus. As fi avut multe de povestit despre stralucirea din ochii celor doi si fericirea din glas cand vorbeau despre povestea lor de dragoste… Fiecare cu oile lui!

Intre timp am ajuns in Argentin. Pentru prima oara dupa mult timp mi se pare atat de nenatural ca sunt singur cu sticla mea de Azuga. Incerc sa acaparez povestile din jur dar nimic nu reuseste sa se prinda de mine. Cromozomii, masinile parcate in sant, iubirile de manelisti, intamplarile din comunism, poetii neintelesi, pictorii boemi, betivi cronici si studentele excitate ma lasa rece. Edgar Allan Poe de asemenea. Pe scaunul gol nu regasesc pe nimeni asa ca o urasc pe cea care ar fi trebui sa-l ocupe; evit sa merg acasa dar si mi-e frica sa-mi mai iau o bere si sa ma gandesc la muzica ce ar trebui sa-nlocuiasca zgomotul, la iubirile care conteaza si nu la cele care-ti umpla obsesiile…