Insemnari

Un Argentin pustiu

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu March 29, 2012 @ 19:38

Argentinul era pustiu. Lucru cel putin ciudat daca iei in considerare faptul ca era primul weekend de primavara. Cu cateva saptamani inainte deabia daca mai gaseai o masa libera la terasa desi afara erau doar 6 grade. Cu totii stateau in jurul arzatoarelor si se bucurau de o bere rece si ieftina. Acea lume pare sa fi disparut cu totul de pe fata pamantului. Nu se mai simte nici macar o adiere a acelor vremuri. Nea’ Vasile spala zeci de halbe dar nici urma de cei care le-au baut.

Nu m-am plans niciodata de prea multa singuratate asa ca merg totusi la bar sa-mi cumpar o bere. Stau 5 minute fara sa fiu intrebat ce doresc asa ca ma fac ca tusesc si spun: “O Azuga va rog”. Din spatele tejghelei o privire uimita ma priveste de parca ar fi cel mai ciudat lucru sa comanzi ceva de baut intr-o bodega la inceput de primavara. Imi primesc licoarea, multumesc si ma duc pe terasa la fel de pustie. Uitandu-ma spre mesele goale mi-am dat seama ca intreg Blanari-ul era ca si abandonat. Se vedea o singura tipa care facea o poza cu telefonul. Primul instinct a fost sa ies din cadru dar eram prea bucuros ca nu eram singurul om de sub soarele Bucurestiului incat am zambit si am facut cu mana. Probabil ca semanam cu un copil dintr-un catun aflat in varful muntelui care face cu mana fiecarei masini care trece pe ulite o data la cateva saptamani. Nu-mi pasa. Nu eram singur.

Am clipit insa. Dupa o miime de secunda mi-am deschis ochii si tipa a disparut. A facut fotografia si a plecat. Asta m-a intristat. Nu vroiam sa o rog sa-mi trimita si mie poza, sa o pun intr-unul din miile de foldere de pe discurile pline de praf si sa uit de ea, dar ar fi fost linistitor daca as mai fi vazut-o pentru cateva secunde. Am mai privit o data in jur si apoi m-am asezat la una din zecile de mese aranjate ca intr-un pluton de soldati obidienti si resemnati. Mersesem acolo ca sa ma uit la necunoscuti dar se pare ca eram nevoit sa ascult nelinistitoarea liniste.

Rememorez toate acele clipe intr-un bar din India. In mod normal gandacii care se plimba pe sticlele de votca m-ar nelinisti dar, cel putin acum, nu sunt singur cu halba de bere. Sa lasam gandacii cu sticlele lor de alcool si sa ma intorc la acea dupa amiaza de primavara cand eram singur cu o infinitate de mese in jurul meu. Zeci de minute am vegetat pur si simplu incercand sa atrag macar un sunet sau o adiere. Intr-un final m-am resemnat cu gandul la faptul ca restul oamenilor aveau lucruri mai bune de facut decat sa impartaseasca povesti cu un pahar de vin de doi lei.

In momentul in care am inceput sa ma gandesc la mine au inceput sa se auda voci. A inceput cu un banal “Eu nu mai beau, ma asteapta femeia; crede ca am fost sa-mi caut de munca!”. Uluit m-am uitat in directia de unde venea discutia dar nu am vazut decat o alta masa goala inconjurata de zeci de mese la fel de pustii. Nici nu am avut timp sa ma gandesc la ceea ce se intampla si am fost inundat de sute de povesti si confesiuni. Eram in mijlocul Argentinului pe care il stiam si-l indrageam, numai ca nu era asa. In urmatorele minute m-am uitat infircosat si uimit in jur incercand sa gasesc sursa atator destine. Nu are sens sa spun ca, in continuare, eram singurul om de pe Blanari. (cu exceptia lui nea’ Vasile care continua sa spele muntele de halbe care devenise si mai mare). M-am pus la aproape fiecare masa incercand sa obtin un “In Pula mea, nu vezi ca e ocupat!” dar fara nici un succes. Destinele erau impartasite in continuare, fara nici un semn ca povestile ar putea fi intrerupte.

Resemnat am luat o gura din berea rasuflata si am incercat sa astup conducta de povesti care ma acapara. M-am concentrat asupta tipului inexistent din dreapta mea. Glasul lui se cerea auzit. Povestea lui dorea sa evadeze din randul zecilor de amintiri si revocari.

– O asteptam deja de 10 minute la Mac-ul de la Unirii. Stiam ca nu e un loc prea bun pentru o prima intalnire dar eram convins ca nu o pot rata indiferent de cat de multa lume era acolo. Ma linistea si faptul ca evitam o totala nebunie pentru ca mi-a zis sa ne vedem la 7 si 17. Ma gandeam ca intarziatii de ora 7 ar fi ajuns deja si entuziasmati de 7:30 sau 8 nu ar incepe sa ajunga inca. M-am trezit insa intr-o mare de oameni cum nu vezi nici macar la Victoriei, la metrou, la 6:30. Toata lumea astepta pe cineva. Privirile tuturor se invarteau in cautarea cuiva cunoscut. Eu nu cautam pe nimeni. Asteptam sa fiu gasit. Ea macar stia cum arat. Eu nu aveam nici macar cea mai mica idee, dar ma asteptam sa-mi dau seama in momentul in care ar fi aparut in fata mea.

Va urma

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment