Insemnari

Un Argentin Pustiu – II

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu March 31, 2012 @ 20:46

Prima parte aici

Tipul s-a oprit pentru cateva secunde, cat sa ma gandesc la faptul ca probabil de aceea e asa pustiu pe aici. Toata lumea e la Unirii sau la Universitate asteptand pe cineva sa ajunga. Era totusi devreme si de obicei oamenii care ies la ora asta nu asteapta pe nimeni; vocea atat de cunoscuta, deja, m-a oprit sa-mi continui gandurile.

– Intr-un final a ajuns. Eu eram pierdut in toata nebunia de claxoane, rasete si verseturi recitate la megafon cand s-a facut dintr-o data liniste. Am ridicat ochii din punctul pe care-l fixam si era doar ea. Nu va mint. Pentru mine cel putin, nu mai exita nimic in fata monstruzitati de magazin. Doar o copila care statea in fata mea cu un mare zambet pe fata. Ma privea ca si cum ma stia de o vesnicie. I-am raspuns cu zambet tamp. O vedeam pentru prima oara dar ma simteam ca si cum am fi impartit acelasi pod in timp ce-i povesteam de primul sarut cumparat cu o paine. Ne-am strans mainile tremurand dar nu mi-a zis cum o cheama. Banuiam ca macar ea imi stia numele tinand cont ca mi-a lasat un bilet pe usa pe care scria: “Vreau sa bem o bere impreuna. Te astept maine la 7:17 la Unirii la Mac”.

Primul sarut pe o paine? Suna atat de cunoscut. Era ca o rememorare a povestii mele cu pustoaica de 13 ani careia i-am vandut primul saut. Pe o paine.

– M-a luat de mana si m-a tras prin mijlocul intersectiei pana pe cealalta parte. Ma jur ca nu stiu daca chiar nu existau masini sau pur si simplu ne ocoleau cu gratie. Conta atat de putin. Aveam cinci degete de care sa ma bucur asa ca orice comentariu ar fi fost de prisos. Am ajuns in siguranta langa Hanul Lui Manuc si ea vibra cu fiecare por langa mine. Imi desena cerculete in palma, fara sa scoata nici un cuvant, in timp ce cutreieram pe piatra cubica acoperita doar de umbrele noastre. Va jur ca eram doar noi doi in padurea de cladiri parasite. Orasul era doar al nostru, iar noi doi inca nu ne schimbasem vreun cuvant.

Povestea ma fascina dar m-a lovit o sete nebuna asa ca a trebuit sa ma ridic si sa parcurg desertul de scaune pana la Nea’ Vasile care ma ignora din nou. Mi-am luat singur o noua bere din frigider lasand pe bar 7 monezi de 50 de bani. Sunetul metalic al uneia dintre ele strabatea intreaga goliciune fara sa starneasca nici macar o privire de pe partea cealalta a tejghelei. Complet ignorat, mi-am luat sticla si m-am pus la masa de la care credeam ca vine povestea pustanului entuziasmat de prima lui intalnire cu o tipa oarecare.

Povestea tipului venea acum doar de la cativa centimetrii de mine. In continuare nu il vedeam si nici macar nu-i simteam rasuflarea care ar fi trebuit sa-mi mangaie ceafa la cat de aproape se afla glasul lui.

– Intr-un final am ajuns intr-o cladire darapanata care probabil s-ar fi prabusit la o adiere mai puternica a vantului. Din fericire nu era cazul. Inca nu ne vorbisem, cel putin nu cu cuvinte. Stiu ca suna ca un mare cliseu siropos dar chiar nu ma simteam ca intr-o carte de Sandra Brown sau Paulo Coelho. Simteam doar ca orice vorba ar fi in zadar. Ne zisesem atat de multe inainte sa ne regasim incat acum nu avea nici un sens sa ne irosim respirarile. M-a tras dupa ea la subsol unde nu strabatea nici o raza de lumina. Nu vedeam nimic dar ii simteam, tinand-o de mana, pasii hotarati care inaintau prin bezna totala. Dupa cativa zeci de metrii s-a oprit si ne-am asejat pe o podea plina de praf si mirosind a mucegai vechi de secole. Mi-am pus bratul drept in jurul gatului ei si am incercat sa o sarut. Mi-a intors obrazul asa ca buzele mele nu au reusit decat sa-i umezeasca pometii.

Auzind povestea sarutului interzis mi-am adus aminte de momentele din adolescenta in care desi ea imi oferise prietenia, ce copii eram, tot nu ma lasa sa o sarut. De sarutat, am sarutat-o intr-un final. Dupa ce i-am zis ca am inselat-o. Inca mai simt umilinta acelor buze. A trecut mult de atunci dar tot cred ca mi se cuvine sa fiu fericit. Asa sunt eu, cer multe de la Univers.

Dupa ce mi-a refuzat sarutul a inceput sa-si plimbe pletele peste trupul meu acoperit. Mi-a dat apoi tricoul jos si-i simteam parul cum imi mangaie fata, pieptul si burta. Am incercat de cateva ori sa o trag ca s-o sarut dar am fost de fiecare data oprit cu violenta. Era scena ei iar eu nu eram decat un figurant care nu avea nici un drept de a decide ce se intampla.  Cand a inceput sa-mi sarute buricul credeam ca va continua sa-si coboare buzele dar, citindu-mi gandurile ce urmau (cu o tenta pronuntat sexuala), s-a ridicat, mi-a muscat urechea si a plecat. Am ramas singur in intuneric si am asteptat sa se intoarca. Nu avea nici un sens sa incep sa bantui de unul singur prin labirintul in care m-a adus.

(va urma)

Un Argentin pustiu

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu March 29, 2012 @ 19:38

Argentinul era pustiu. Lucru cel putin ciudat daca iei in considerare faptul ca era primul weekend de primavara. Cu cateva saptamani inainte deabia daca mai gaseai o masa libera la terasa desi afara erau doar 6 grade. Cu totii stateau in jurul arzatoarelor si se bucurau de o bere rece si ieftina. Acea lume pare sa fi disparut cu totul de pe fata pamantului. Nu se mai simte nici macar o adiere a acelor vremuri. Nea’ Vasile spala zeci de halbe dar nici urma de cei care le-au baut.

Nu m-am plans niciodata de prea multa singuratate asa ca merg totusi la bar sa-mi cumpar o bere. Stau 5 minute fara sa fiu intrebat ce doresc asa ca ma fac ca tusesc si spun: “O Azuga va rog”. Din spatele tejghelei o privire uimita ma priveste de parca ar fi cel mai ciudat lucru sa comanzi ceva de baut intr-o bodega la inceput de primavara. Imi primesc licoarea, multumesc si ma duc pe terasa la fel de pustie. Uitandu-ma spre mesele goale mi-am dat seama ca intreg Blanari-ul era ca si abandonat. Se vedea o singura tipa care facea o poza cu telefonul. Primul instinct a fost sa ies din cadru dar eram prea bucuros ca nu eram singurul om de sub soarele Bucurestiului incat am zambit si am facut cu mana. Probabil ca semanam cu un copil dintr-un catun aflat in varful muntelui care face cu mana fiecarei masini care trece pe ulite o data la cateva saptamani. Nu-mi pasa. Nu eram singur.

Am clipit insa. Dupa o miime de secunda mi-am deschis ochii si tipa a disparut. A facut fotografia si a plecat. Asta m-a intristat. Nu vroiam sa o rog sa-mi trimita si mie poza, sa o pun intr-unul din miile de foldere de pe discurile pline de praf si sa uit de ea, dar ar fi fost linistitor daca as mai fi vazut-o pentru cateva secunde. Am mai privit o data in jur si apoi m-am asezat la una din zecile de mese aranjate ca intr-un pluton de soldati obidienti si resemnati. Mersesem acolo ca sa ma uit la necunoscuti dar se pare ca eram nevoit sa ascult nelinistitoarea liniste.

Rememorez toate acele clipe intr-un bar din India. In mod normal gandacii care se plimba pe sticlele de votca m-ar nelinisti dar, cel putin acum, nu sunt singur cu halba de bere. Sa lasam gandacii cu sticlele lor de alcool si sa ma intorc la acea dupa amiaza de primavara cand eram singur cu o infinitate de mese in jurul meu. Zeci de minute am vegetat pur si simplu incercand sa atrag macar un sunet sau o adiere. Intr-un final m-am resemnat cu gandul la faptul ca restul oamenilor aveau lucruri mai bune de facut decat sa impartaseasca povesti cu un pahar de vin de doi lei.

In momentul in care am inceput sa ma gandesc la mine au inceput sa se auda voci. A inceput cu un banal “Eu nu mai beau, ma asteapta femeia; crede ca am fost sa-mi caut de munca!”. Uluit m-am uitat in directia de unde venea discutia dar nu am vazut decat o alta masa goala inconjurata de zeci de mese la fel de pustii. Nici nu am avut timp sa ma gandesc la ceea ce se intampla si am fost inundat de sute de povesti si confesiuni. Eram in mijlocul Argentinului pe care il stiam si-l indrageam, numai ca nu era asa. In urmatorele minute m-am uitat infircosat si uimit in jur incercand sa gasesc sursa atator destine. Nu are sens sa spun ca, in continuare, eram singurul om de pe Blanari. (cu exceptia lui nea’ Vasile care continua sa spele muntele de halbe care devenise si mai mare). M-am pus la aproape fiecare masa incercand sa obtin un “In Pula mea, nu vezi ca e ocupat!” dar fara nici un succes. Destinele erau impartasite in continuare, fara nici un semn ca povestile ar putea fi intrerupte.

Resemnat am luat o gura din berea rasuflata si am incercat sa astup conducta de povesti care ma acapara. M-am concentrat asupta tipului inexistent din dreapta mea. Glasul lui se cerea auzit. Povestea lui dorea sa evadeze din randul zecilor de amintiri si revocari.

– O asteptam deja de 10 minute la Mac-ul de la Unirii. Stiam ca nu e un loc prea bun pentru o prima intalnire dar eram convins ca nu o pot rata indiferent de cat de multa lume era acolo. Ma linistea si faptul ca evitam o totala nebunie pentru ca mi-a zis sa ne vedem la 7 si 17. Ma gandeam ca intarziatii de ora 7 ar fi ajuns deja si entuziasmati de 7:30 sau 8 nu ar incepe sa ajunga inca. M-am trezit insa intr-o mare de oameni cum nu vezi nici macar la Victoriei, la metrou, la 6:30. Toata lumea astepta pe cineva. Privirile tuturor se invarteau in cautarea cuiva cunoscut. Eu nu cautam pe nimeni. Asteptam sa fiu gasit. Ea macar stia cum arat. Eu nu aveam nici macar cea mai mica idee, dar ma asteptam sa-mi dau seama in momentul in care ar fi aparut in fata mea.

Va urma

Post cu tema data

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 28, 2012 @ 12:56

Acum cateva ore am ramas fara internet si fara inspiratie. Nu as fi vrut sa mai scriu despre India, azi mi-am dorit destul de mult sa fiu la Argentin, asa ca am rugat o prietena sa-mi dea o “tema”. Initial mi-a spus sa scriu despre “criza complexitatii” dar mi s-a parut prea complexa tema asa ca mi-a oferit o a doua varianta: de ce 8 din 10 tipi prefera sa ofere sex oral decat sa primeasca. “Studiul” aici: http://www.esquire.com/women/sex/death-of-the-blowjob-0412

Nu m-am intrebat niciodata daca as prefera sa mi se faca sau sa fac sex oral. Raspunsul evident e “depinde”. Cred totusi ca, si eu, as prefera sa ofer decat sa primesc. Indiferent daca e vorba de o relatie de o noapte sau o relatie serioasa(dar din doua motive diferite). Daca in al doilea caz tine de ea, de a-i oferi placere, sper eu, in primul caz e doar pentru a putea sa ma culc cat mai repde.

M-am trezit la un moment dat intr-o “relatie” si mi-am dat seama ca nu-mi pasa daca ea are orgasm sau nu. In momentul in care ejaculam mi-am dat seama cum se schimba obiceiurile mele sexuale in functie de persoana cu care sunt. Atunci imi pasa destul de putin daca ea e sau nu multumita, daca se apropie sau nu de ceva ce ai putea numi cu foarte multa ingaduinta orgasm; nu sunt tipul de om care sa-si construiasca complexe legate de faptul ca ea nu tipa cat sa o auda toti vecinii. Mi-am adus aminte insa de un ritual care a tinut aproape un an in care inainte sa ejaculez trebuia sa regasesc pe fata ei acea expresie care sa ma asigure ca chiar daca nu sta cu mine datorita sexului, macar nu o sa ma paraseasca din cauza lui.

E posibil ca aici sa stea raspunsul la intrebarea primita de la prietena mea: pentru ca nu vrem sa le pierdem si deoarece ca si barbati am ajuns sa fim complexati de faptul ca “tipele nu mai au orgasm”.In momentul in care reusim sa o facem sa tipe, indiferent de metoda (cea mai intalnita ramane insa plictisitul pana la moarte si strigatul vine ca si o metoda de a ne face sa ne oprim ca sa poata sa mearga la somn) ne simtim “niste Alesi”, Alpha males, Barbati cu B mare.

Si mai exista si momente in care lucrurile sunt atat de naturale incat in momentul in care adormi cu ea pe pieptul tau ti-e imposibil sa zici cine a facut ce, daca ai oferit sau ai primit, daca ti-a placut ceva anume. Nu stii decat ca locul ei este acolo, in bratele tale, ca pielea ei e facuta ca sa stea lipita de pielea ta. Ca urechea ta e o turta dulce si ca tu i-ai plantat alunitele de pe spate. Nu iti pasa daca ai abilitati pe care restul barbatilor nu le au, daca ii va povesti celei mi bune prietene ca fost cam 95%; esti bucuros ca v-ati regasit, o pupi pe frunte si ii urezi noapte buna.

Bere si Cricket

Filed under: India — Gelu March 25, 2012 @ 19:34

Am avut parte de un weekend destul de linistit si destul de putin “turistic” desi Sambata am vizitat unul dintre cele mai faine locuri de pana acum. Am fost impreuna cu un tip din Cluj la Akshardham, un templu relativ nou construit in care te suprinde curatenia, linistea si organizarea. Intrarea in templu e mai stricta decat in Aeroport. Nu ai voie sa intri decat cu portofelul si o sticla de apa transparenta, restul (camera foto, telefon, tigari, etc) trebuie lasate la garderoba. Pe langa arhitectura destul de impunatoare a templului pe mine m-au surprins placut elefantii sculptati care spuneau “o poveste”, diverse fabule, printre care cea care mi-a ramas intiparita in minte a fost: “Elefantii nu se supara daca ii pictezi, atata timp cat ii pictezi frumos!”. (in traducere libera: “Nimeni nu e deranjat de iubire, atata timp cat e o iubire frumoasa”. )

Ziua a continuat si s-a terminat intr-un bar cu specific “american” unde am profitat de “Happy hour” si am baut vreo 5 sticle de Budweiser, initial impreuna cu tipul din Cluj iar apoi singur cu o carte. Muzica, atmosfera si fumul de tigara imi aduceau aminte de barurile din Bucuresti. Odata ramas singur m-au chemat la masa lor doua indience care nu vroiau sa ma lase sa stau singur in bar. In mod normal as fi refuzat dar am povestit ieri ce s-a intamplat cu Murakami si cartea pe care o citeam asa ca am ajuns la o masa de indieni la fel de galagiosi ca si noi dupa cateva beri. M-a surprins extrem de mult accentul tipelor. Daca le-as fi cunoscut in alta parte as fi jurat ca s-au nascut si au crescut in Anglia. Discutia a fost foarte interesanta si a facut sa-mi confirme faptul ca India e tara contrastelor.

Azi am dormit mai mult ca de obicei asa ca am iesit din hotel pe la doua. Am luat pentru prima oara autobuzul pana la metrou si a fost surprinzator de ok. Departe de imaginea pe care o aveam despre mijloacele de transport in comun de aici. Am luat metroul pana la o statie la fel de aleatoare ca si saptamana trecuta si am inceput sa ma plimb fara nici un tel anume. Am nimerit pe un bulevard destul de linistit, plin de verdeata si foarte curat. Am ajuns intr-un final din nou la India Gate, de data asta insa m-am oprit pe un petec de iarba sa citesc. Ce se intampla in jurul meu?

Cateva sute de tineri jucau cricket. De unde stateam vedeam vreo 10 partide in desfasurare. In afara de ei mai erau zeci de familii pe iarba, copii de 6 ani aruncand mingea tatilor care care aveau “bata” in mana. O duminica linistita pe o pajiste verde. Fara seminte, fara muzica data tare la telefon, fara updateuri pe Foursquare sau Facebook. Am stat asa cateva ore. M-a bucurat buria cu care aruncau mingea si tipetele unei intregi echipe cand cineva reusea sa prinda o minge inainte sa atinga pamantul. Cu unele lucruri sunt mult mai inaintati ca noi (sau noi suntem atat de “inaintati” incat am uitat sa ne bucuram de lucrurile simple care nu au nevoie de plan de date? ).

Despartirea de Murakami

Filed under: Din viata — Gelu March 24, 2012 @ 19:35

Pe Murakami l-am intalnit intr-un autobuz ce mergea din Londra spre Birmingham. Nu ma asteptam la prea multe de la acea calatorie asa ca intalnirea lui 1Q84 editat de Polirom mi-a adus zambetul pe buze. Era citit de o domnisoara draguta. Am aflat ca e chiar interesanta cand s-a mutat pe bancheta de langa mine. Asa mi-am descoperit ultima obsesie. Au trecut amandoua. Si obsesia pentru ea, si obsesia pentru el. Pentru Murakami a disparut deabia azi.

De ce? Pur si simplu. Asa cum a inceput. Am rugat-o pe fata cu carlionti sa-mi recomande ce sa citesc in continuare. Mi-a recomandat. Apoi s-a suparat pe mine ca am indraznit sa fac asta. Am inceput sa citesc a sasea mia pagina de Murakami. Nu m-a convis de la inceput dar mi-am zis ca nu trebuie sa ma opresc. NHK, pisicile, elefantii si gatitul mi-au fost alaturi atat de multe ore prin baruri pustii de Altii incat merita sa ii dau o sansa. Si mi-am adus aminte ca a deranjat-o faptul ca am intrebat-o ce sa citesc in continuare.

Eu il veau pe acel Murakami care ma transpune intr-un alt loc. Nu il vreau pe japonezul batran care imi povesteste de uciderea sunetului si de colectii de cranii. Nu e vina lui. Cum nu din cauza stilului sau l-am descoperit in acel autobuz, tot nu din cauza felului de a scrie l-am aruncat pe raftul cu Paler si a lui peron. Eu pur si simplu nu inteleg oamenii care te ghideaza spre lumina in mijlocul unei paduri intunecate doar pentru ca dupa ceva timp sa iti arate degetul mijlociu cand ii intrebi cat e ceasul.

Si toutusi, eu ce o sa mai citesc? Am la mine 800 de pagini de Murakami si “Un Asasin Imi e Stapan”. Va trebui sa-l recitesc pe Salinger. Alta solutie nu am.

Despre Vama

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 23, 2012 @ 18:58

Ieri am vazut un link spre blogul Andreei si am crezut ca e doar un post in care apar poze cu o cutie inspirata de Vama. Am gasit in schimb o poveste simpla despre un loc simplu. Cred ca fiecare dintre noi a trait povesti asemnatoare la cativa kilometrii de granita cu Bulgaria. Azi am mai citit o poveste din acelasi loc. De data asta pe pagina lui Marian. Din nou, despre lucrurile marunte care fac Vama sa fie un loc atat de special. Am tot scris povesti reale sau imaginare despre locul acesta dar vreau sa mai scriu una (oare va iesi o poveste?) mai ales ca pe cei doi i-am descoperit si datorita Vamei (asta e o poveste in sine). E ciudat sa ma gandesc la stalp de la mii de kilometrii distanta dar hai sa incepem :-)

Am ajuns in Vama relativ tarziu. Aveam 20 de ani si eram deja corporatist. Prima mea experienta in Vama a fost una “all inclusive”, atat de Bulgaresc cat va imaginati. Aveam inchiriat singurul hotel care exista pe vremea aceea, am avut parte de petreceri “private” in curtea interioara, udate din plin de Whisky din partea “casei”; am avut parte chiar si de un mic recital dat de Grasul XXL. Tin minte ca in momentul in care am mers in Expirat fiecare cu cate o sticla de vin sau de Jack Daniels ca simteam ceva nu e la locul lui. Au trecut 5 veri de atunci si mi-am dat seama despre ce era vorba.

Din fericire asta nu a fost decat un inceput stangaci a unei foarte frumoase prietenii. Ca si cand ti-ai gasi sotia lovind-o cu masina pe o trecere de pietoni. Nu imi mai aduc aminte prea multe de la acea prima intalnire dar stiu ca atunci am descoperit placerea de a sta singur pe malul marii, eu cu obsesiile si visele mele. Imi amintesc valul de liniste care m-a lovit uitandu-ma la mare, la faptul ca am invatat ca poate fi atat de usor sa ignori toata nebunia din jurul tau.

Ne-am reintalnit de zeci de ori dupa aceea. Iubesc in continuare regasirea de sine dupa ce cu 10 minute inainte eram inundat de oamenii de la stalp; caldura cu care iti imbratiseaza marea trupul gol in miezul noptii; oamenii detasati de toate si de toti. Am iubit in Vama, am urat, am uitat de mine si de ceilalti, am facut lucruri pe care in mod normal le-as regreta, am distrus si am construit iubiri. Imi amintesc transpiratia corpurilor noastre cand o imbratisam intr-o dimineata intr-un cort de la Mariana, sarea de pe buze cand ii sarutam sanii.

Cerul infinit ne privea in timp ce faceam dragoste de fata cu tot universul pe stancile ce duc spre 2 Mai; nisipul mi-a tinut de cald in primele nopti de mai; domnisoare necunoscute m-au lasat sa le managai spatele in timp ce dansam pe nisipul din jurul stalpului. In Vama oamenii sunt pur si simplu liberi. Suna ca si un cliseu dar acolo nu mai conteaza daca mergi la birou intre 9 si 6 sau pur si simplu scrii poezii si vinzi ziare ca sa ai bani de bere; lumea te lasa sa fii asa cum vrei sa fii. Esti liber sa-ti expui trupul gol lunii sau soarelui, sa adormi mort de beat sub barca salvamarilor sau sa bei toata noaptea suc de portocale. Marea si stalpul nu judeca.

Mi-e dor de Vama. Mi-e dor sa iubesc cu nisip in par; mi-e dor de singuratatea nebuniei de acolo; vreau sa inot liber si sa visez imbratisand intreg universul.

Semafor

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu March 20, 2012 @ 22:28

Semaforul din fata geamului de la hotel arata rosu. De el s-a apropiat in viteza un fel de Aro. Mi s-ar fi parut ciudat sa se opreasca. Nu a oprit. Nici macar nu a claxonat. De asta imi place miezul noptii: sunt mai putine claxoane. Prefer latratul cainilor care isi arata coltii intunericul. Imi fumez tigara linistit in timp ce bicicletele se indreapta intr-o altfel de tacere acasa.

Acum doi ani stateam pe acoperisul unui hotel din Delhi si ne uitam la zmee. Venisem in India pentru a ma deconecta timp de 16 zile de internet si de sex. Acum am venit aici pur si simplu. Sunt mai dependent de tehnologie ca niciodata iar de sex sunt prea batran oricum.

In lifturile din Bucuresti toata lumea apasa disperata pe butonul de inchidere a usilor. Aici toata lumea apasa butonul de deschidere a usilor dupa ce s-a urcat in lift. Uneori ma trezesc ca o voce suava imi aduce aminte ca ar trebui totusi sa selectez un etaj la care vreau sa ajung. M-am obisnuit prea mult cu sistemul “inteligent” in care selectezi etajul in afara liftului.

Pe vremea aia eram intr-o relatie usoara. Mi-a placut de ea intr-o seara iar apoi nu mi-a displacut. Era simplu. Imi placeau sanii ei cand se afla deasupra. Ei cred ca ii placeau glumele mele deplasate. Nu stiu de ce a tinut atat de mult relatia noastra si nici de ce i-am spus in acee dimineata ca nu mai are sens sa ne vedem. Ne-am intalnit dupa un an intr-o statie de metrou parasita. Ne-am zambit, am vorbit despre vreme si am sarutat-o pe obraz ca si pretext ca sa-mi presez pieptul de decolteul prea putin generos pentru potentialul pe care-l ascunde.

Si mi s-a facut pofta de dans. Sa stau pe un ring gol si sa-mi misc mainile si picioarele dupa cum imi dicteaza urechea afona. Sa fac podul din picioare in timp ce imi tin sticla de bere in mina. Sa tip fara sa ma auda nimeni. Sa-mi mangai singuratatea pe spate si sa-i las parul sa atinga podeaua. Sa facem piurete in acelasi timp si sa o imping in bratele altcuiva. Vreau sa-mi vad singuratatea cum isi misca soldurile in mainile unui tip care are mai multa nevoie de ea decat mine.

Stateam pe un pod si ambele capete pareau la fel de indepartate. Indiferent spre care m-as fi indreptat, podul nu ar fi luat foc. Asa ca am ramas inghetat ca o stana de piatra asteptand ca unul din capete sa se apropie de mine. Apa trecea si eu ma uitam cum clipele deveneau amintire. Filosofam ca un bucovinean cu idei fumate de mult in timp ce portile lacului de acumulare din amonte s-au inchis. Stateam pe podul de beton si apa nu mai era. Se pare ca podul ramne pod si atunci cand nu are peste ce apa sa se suspende.

Mi-am cumparat sandale de 700 de rupii. Ma asteptam sa fie mai putin dar nu am comentat tinand cont ca nu as vrea sa mai merg la birou nici macar o zi cu picioarele acoperite. Am iesit din magazin si m-am invartit cautand sa cumpar o esarfa (nu am gasit). Dupa ceva timp l-am vazut pe vanzatorul de sandale iesind si rupand o bancnota de 500 de rupii. M-am dus la el si l-am intrebat de ce a facut asta. “200 Rupees the correct price, Sir. Asked for 700 so you know that are good shoes. They are good shoes but you don’t buy for 200. To cheap for you; 700 a good price for you sir. If I keep the extra 500 rupees I not have tomorrow why to work and stay home. I prefer to work for every rupee, not sold to you happiness. ”

Cu Murakami prin India

Filed under: India,The picture of the day — Gelu March 18, 2012 @ 18:53

Azi a fost o zi linistita. Relativ linistita dar am inceput sa ma obisnuiesc cu traficul, cu faptul ca e ceva normal ca cel mai mare parc din Delhi sa se inchida pentru a deveni proprietatea personala a presedintelui. Am citit Murakami intins pe iarba si intr-un bar in timp ce oamenii se uitau la meciul de cricket intre Pakistan si India (inca nu am inteles de ce oamenii se bucurau la 253 la 3 pentru pakistan). Nu sunt multe de spus asa ca va las cu cateva poze de azi.

India – Prima zi de hoinarit

Filed under: India — Gelu March 17, 2012 @ 22:51

M-am trezit extrem de dimineata pentru o Sambata (dupa cum se vede, asta va fi un alt post extrem de plictisitor, o copie dintr-o pagina de jurnal) cu gandul sa iau o auto risca pana la cea mai apropiata statie de metrou, sa stau in Delhi pana pe la 6 si apoi sa ma intorc de la metrou cu acelasi mijloc de transport pe trei roti. Ziua a inceput cu un mic dejun plin de cartofi prajiti, unt si ananas. Cred ca a fost prima oara cand am mancat ananas care sa nu fie din conserva. E genial! Defapt am mai incercat o data ceva luat din Carrefour dar nu se compara. Oricum, de cand am ajuns aici micul dejun consta mai mult in pepene rosu, ananas si banane. Macar de astea am auzit si eu.

Planul initial s-a dus pe apa sambetei de cand am iesit pe poarta hotelului. Mi-am dat seama ca as putea profita ca e deabia 9:30 si sa vad cum arata parcul de langa hotel. Decent. Foarte decent daca ignori cainii care se plimba prin el (cainii de aici macar par mult mai prietenosi decat cei din Moghioros). O sa incerc sa alerg acolo in diminetile inainte de munca. Apropo de birou, era sa uit cu ce vroiam sa incep aceasta pagina de jurnal: ieri in drum spre birou am impartit masina cu un coleg din Bangalore. Inevitabil, in momentul in care soferul nostru a trecut pe rosu, am inceput sa vorbim despre traficul de aici. Dupa spusele lui aici traficul e destul de organizat, spre deosebire de restul Indiei (v-am povestit despre faptul ca se trece pe rosu fara nici o problema, ca nu se semnalizeaza niciodata si trcerile de pietoni sunt ignorate cu desavarsire?). Din punctul lui de vedere traficul in India e foarte Organic. Lumea ajunge din punctul A in punctul B fara reguli scrise, un fel de lege a junglei. Mi-a placut mult expresia asta. Cred ca multe din lucrurile care se intampla pe aici sunt foarte “organice”, naturale, vin de la sine (de la urinatul pe strada la mersul pe contra sens), si asta e un lucru pe care chiar il apreciez. Cred ca din cauza asta m-a deprimat atat de mult Amsterdam-ul, acum doi ani, cand am mers timp de cateva ore exact dupa vizita in India. Prea multe reguli, trenul venea exact la minutul afisat pe bilet. Unele lucruri trebuie sa se intample natural, indiferent daca circuli pe dreapta sau pe stanga. Si eu as circula pe unde cred ca am loc sa trec ca sa ajung in punctul B.

Am deviat. Pana la urma am mers pe jos pana la metrou. Cand m-am decis totusi sa nu ma folosesc de nici un “taxiu” stiam ca am harta pe telefon deja descarcata si cu ajutorul GPS-ului sigur ma descurc. Evident ca telefonul nu a vrut sa ma localizeze pe harta asa ca a trebuit sa ma folosesc doar de faptul ca stiam ca metroul ar trebui sa fie cam la 6 km de hotel, mers aproape drept, doar facut stanga si apoi drepata pe undeva. Acel “undeva” era foarte neclar in mintea mea dar eram convins ca toate drumurile duc spre o statie de metrou asa ca eram in siguranta. Pana sa ajung la metrou mi-am adus aminte de ceea ce a spus colegul meu ieri dimineata. (a se citi mai sus). Ce anume mi-a adus aminte de “organicul” lui? Multe “caramizi” facute din balega de vaca amestecate cu lut. Daca tot nu pot omori vacile si boiii pentru ca sunt sfinti, macar sa se foloseasca din plin de ei. Adica de balega lor. Cel mai natural lucru.

Intr-un final, dupa 45 de minute, am ajuns si la metrou. Defapt la trenul suspendat care ajunge pana in Noida la 20 de kilometrii de Delhi (la infrastructura stau cu mult mai bine decat noi). M-am uitat la harta de metrou si am ales la intamplare o statie pana unde sa imi iau bilet (nu a fost chiar la intamplare; era un nume care imi suna cunoscut de acum 2 ani si pentru care nu ar trebui sa schimb linia de metrou). Am ales sa merg pana la Rajiv Chowk fara sa stiu prea bine unde e. Ajuns pe peron am observat ca in fata metroului e cam pustiu asa ca am mers acolo. Odata urcat in metrou am observat un semn putin ciudat “For Ladies Only”. M-am gandit ca e doar pentru locurile respective asa ca m-am asejat pe bancheta din fata unde scria intr-un colt, nu in cel in care stateam eu, ca sunt locuri rezervate pentru batrani si handicapati. Eram alb deci as fi putut sa intru cel putin in a doua categorie. Dupa ce a plecat metroul mi-am dat seama ca eram aproape singurul tip de acolo dar nu am dat prea mare importanta pentru ca era si un indian. La scurt timp o tipa de langa mine mi-a zis: “Sorry sir, this area is only for ladies”. Asa deci, in primul vagon nu au voie decat tipe. Resemnat m-am mutat in vagonul urmator si mi-am gasit un loc de unde sa ma uit linistit pe geam (dupa cum spuneam, cel putin in Noida, metroul e suspendat). Dupa cateva statii sa mai aglomerat asa ca mi-am cedat locul unei domnisoare pentru ca eu oricum stateam cu capul intors ca sa ma uit pe geam.

Am iesit prin una din cele 9 iesiri si mi-am dat seama ca recunosc locul. Eram in Connaught Place. Centrul orasului contruit de Britanici. E aproape singurul loc din oras in care ai impresia ca lucrurile sunt facute dupa un plan. Ma uitam in jur incercand sa ma hotarasc in ce directie sa o iau in momentul in care tipa careia ii oferisem locul in metrou ma saluta si ma intreaba daca ma poate ajuta. Dupa ce i-am spus ca nu am nici un loc pe care as vrea sa-l vad deci nu are cu ce sa ma ajute s-a oferit sa-mi tina companie ceva timp. E ciudat ca nu mi s-a parut ciudat? Eram totusi in Delhi, nu in Club A dansand de unul singur… Am ajuns alaturi de ea la o biserica Catolica, prima in care intru, si am stat pentru un sfert de ora la slujba dupa care i-am multumt si am iesit. In fata bisericii ma gandeam din nou unde sa merg in momentul in care aceiasi tipa, nu i-am retinut numele, m-a intrebat din nou unde vreau sa ma plimb in continuare. I-am spus din nou ca nu am cea mai mica idee si ne-am luat din nou ramas bun. Dupa 5 minute ne-am intalnit din nou. Mai avea 30 de minute de pierdut inainte sa se intalneasca cu prietenii ei asa ca ne-am plimbat intamplator pe strazile din jur. Daca in San Francisco o tipa de peste 40 de ani m-a chemat la ea “for some cocain”, intr-o tara unde tipele au vagonul lor de metrou, o tipa de 20 si ceva de ani m-a intrebat daca nu vreau sa merg cu ea si cu niste prieteni sa fumam hasis. Ai crede ca sunt blestemat.

Ne-am despartit dupa 30 de minute si am continuat sa bantui singur prin Delhi. Am ajuns intr-un final la India Gate (arcul lor de triumf). Nu sunt prea multe de spus despre frumul pana acolo. Clasicele vaci, clasicele corturi langa cladiri de birouri, faptul ca trecerile de pietoni sunt atat de simbolice incat singura sansa de a trece strada e sa te arunci in fata masinilor stiind ca ele vor inceti ca sa supravietuiesti pana pe urmatoarea banda. Apropo de trecerile de pietoni, momentul meu de glorie de azi a fost cand am trecut strada inaintea unor Indieni care asteptau si ei cuminti pe trotuar. Asta dupa ce am asteptat de nenumarate ori (cam de 19) cate 5 minute ca sa imi fac curaj sa intru pe carosabil desi ceilalti pietoni treceau dupa 30 de secunde. Cred ca am facut cel putin 3 kilometrii azi doar cautand un loc relativ sigur prin care sa tranversez. Inca nu m-am obisnuit cu aruncatul in fata masinilor, scuterelor sau bicicletelor.

Dupa cum spuneam, azi am tot mers. Mult. As povesti in detaliu fiecare ora din cele 8 petrecute pe drum dar stiu ca deja v-am pierdut pe majoritatea dintre voi. Vreau doar sa-mi torn cenusa in cap si sa zic ca am mancat la KFC. Da, stiu, revoltator! Ideea e ca orasul asta e plin de vanzatori ambulanti de mancare extrem de ieftina si apetisanta dar eu sunt un european fricos si nu vreau sa mananc de pe strada. Cu gandul la orezul invartit cu mana pe o plita amplasata pe o bicileta am intrat intr-un restaurant si m-am simtit ofensat de preturile de acolo. Mi-era foame dar nu as fi dat 500 de rupii pentru o masa (pe strada as fi dat sub 100) asa ca am facut un compromis si am ajuns sa impart o masa cu 3 necunoscuti intr-un KFC. Apropo, daca vi se pare ca puiul lor e picant, trebuie sa gustati ce inseamna picant in India.

A urmat apoi bazarul si sentimentul ciudat de turist dupa care m-am intors mai devreme decat planuisem in Noida. La un moment dat in metrou mi-am dat seama ca daca tot am mers pe jos pana la metrou ar fi pacat sa ma intorc cu “taxiul” asa ca am coborat cu cateva staii mai devreme decat planuisem, sperand ca macar acum sa-mi mearga GPS-ul. Nu mi-a mers. Am ajuns sa ma plimb haotic pe strazi stiind ca hotelul meu ar trebui sa fie undeva prin “dreapta-sus”. Dupa 40 de minute am vazut sediul Adobe asa ca eram super safe. Mai facusem de doua ori, cu masina, drumul asta. La un moment dat m-am gandit ca ar trebui sa vad cum arata si alte strazi fata de cele cu care merg cu masina si in loc sa fac dreapta am facut stanga, urmand ca apoi sa ma intorc la traseul normal. Am facut asta prin San Francisco si New York de cateva ori. Acum insa am ajuns intr-o mica fundatura. Drumul a disparut pur si simplu si nu vedeam decat case din chirpici si carton. Stiam ca trebuie sa o iau dreapta si apoi stanga la un moment dat dar incepuse sa se insereze deja si oricat de in siguranta ma simteam m-am gandit ca ar fi mai sigur sa ma plimb pe asfalt si nu pe lut din are isi fac oamenii case asa ca m-am intors la drumul cunoscut. Vorba vine cunoscut pentru ca la un moment dat mi s-a parut ca am ajuns pe centura orasului, intr-un loc pe care nu-l recunosteam de loc. In fata, in dreapta si in stanga, in afara drumului, era pur si simplu camp. Se vedea totusi o cladire mai inalta in departare. M-am decis sa merg inspre ea. Era hotelul meu.

Si asa am ajuns eu inapoi la hotel dupa ce am mers pe jos aproape 30 km prin Delhi si Noida. In fata hotelului, pe campul parasit, era o gasca de pusti care juca cricket (sau cum se scrie sportul asta). Poze facute azi puteti gasi aici. Din nou, imi pare rau pentru lipsa de metafore si sensuri ascunse. Asa e India, foarte organica.

(e atat de lung postul incat nu o sa-l recitesc ca sa corectez greselile iminente de tastat sau de gramatica)

24 de Ore de India

Filed under: India — Gelu March 15, 2012 @ 23:42

Am aterizat in India acum 24 de ore. Odata iesit din avion nasul meu infundat a fost inundat de miresme aproape uitate. Incepeam astfel sa-mi aduc aminte de locul in care am fost acum doi ani. Asta nu m-a ajutat sa trec peste socul drumului pana la hotel. Stiam ce ma asteapta dar cele 25 de accidente in care aproape ca am fost implicat, alaturi de sutele de daramaturi locuite, m-au facut sa ma intreb ce dracu caut aici. Acum 48 de ore eram cel mai fericit om din Bucuresti, acum 22 de ore in camera asta de hotel ma simteam total pierdut prin miresmele care se plimba prin praful de afara.

Dimineata, in drum spre birou, mi-am adus aminte de ce mi-a placut India atat de mult: oamenii nu se streseaza! Daca eram intr-un taxiu in Bucuresti si as fi luat parte la astfel de incidente in trafic as fi vazut sute se soferi luandu-se la bataie insa aici lumea claxoneaza, nu semnalizeaza, trece pe rosu dar nu se implica. Un scuter se opreste la mai putin de zece centimetri de masina noastra dupa ce am schimbat banda fara sa semnalizam; expresia de pe fata “soferului” nu exprima nici un fel de furie in timp ce-si ducea sotia si cei doi copii spre casa.

Ajuns la birou m-am simtit ca acasa. Ca in cladirea impartita cu o banca, o televiziune si un lant de hypermarket-uri. Cu cateva diferente. Oamenii ies la tigara in fata gardului, nu a cladirii. Majoritatea nu au o bricheta ci un tip care le aprinde tigarile. Terenul de baschet e gol dat se joaca golf printre birouri. Ultima oara cand am fost in India 80% din Indieni care erau politicosi si se ofereau sa ma ajute doreau sa-mi vanda un tur prin apropierea orasului; acum 90% din oamenii care au fost draguti cu mine au facut asta fara a vrea sa-mi vanda ceva.

Intr-o pauza de birou am fost pentru prima oara intr-un Mall in India. Nu am fost surprins nici de faptul ca am trecut printr-o filttru asemantor cu cele de la aeroport, nici de faptul ca “Chicken Tika” era facut intr-o bucatarie infecta de un bucatar care cu doua secunde isi scuturase penisul in fata unui zid, nici de faptul ca la etajul al 5-lea rula Titanic in 3D dar faptul ca nu aveau decat Cola Diet m-a dat peste cap.

Intors in camera din hotel am rasfoit printe canalele de pe LCD-ul din perete si mi-am dat seama ca indienii sunt idioti: pe toate canalele de stiri se vorbea despre un singur lucru, despre faptul ca maine se va aproba bugetul pe anul asta. Pe toate canalele de stiri, fie ca erau in engleza sau hindy (asta vorbesc ei aici?), se vorbea doar despre repercurisiunile pe care le-ar avea reducerea bugetului pentru agricultura sau sanatate. Serios, pe ce lume traiesc!?!?! Intr-o ora, 6 canale de stiri, nu a aparut fundul nici unui ministru, nici un sponsor al unei echipe de cricket, nici un actor de la Bollywood sa se laude cu noua masina. Ce fel de stiri sunt astea? Pe cine ar interesa cum e alocat bugetul?

Inchei aceasta penibila pagina de jurnal spunand ca India e fascinanta asa cum e, cu toate mirosurile de urina si de cacat, cu tot traficul nebun, cu toata mizeria si cu toti oamenii cautand un profit rapid.

Singur in aeroport

Filed under: Din viata — Gelu March 14, 2012 @ 11:37

De fiecare data cand plec undeva cu avionul sunt in aeroport cu cel putin doua ore inainte indiferent daca e o ora de varf, cum ar fi 6 dimineata cand pleaca 6 zboruri din Otopeni, sau ora 11 cand pleaca un singur zbor, cum e cazul acuma. In 85% din cazuri am zburat singur, fie ca am mers in Anglia, New York sau acum in Delhi. La fel, aproape indiferent de ora, trebuie sa beau musai o bere si sa fumez aproape jumatate de pachet in timp ce ma uit la ecranele pe care sunt afisate plecarile. La un moment dat va trebui sa vin la aeroport si sa aleg un zbor la intamplare din cele care pleaca in urmatoarele 3 ore. Din pacate din Otopeni cea mai exotica destinatie e Tel Aviv si chiar daca ar exista as avea nevoie de o viza pe care e putin probabil sa o poti procura in doua ore. Asta nu inseamna ca nu imi pot da frau liber imaginatiei, mai ales cand astept sa ma imbarc din Amsterdam, Londra sau Viena. Nu m-am trezit niciodata cu dor de Vama si sa ma urc in tren si sa ajung in 5 ore dar mi-as dori ca intr-una din diminetile acelea dubioase sa-mi iau iPod-ul si sa merg sa-l ascult pe Osborne in timp ce traversez Bosfor-ul.

Pana una alta stau in Otopeni si ma asteapta doua luni de pseudo singuratate in India. S-a deschis poarta. Am plecat. Ne auzim cu bine :-)

Nu vreau gratar

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu March 7, 2012 @ 23:57

De ceva timp ma obsedeaza ideea de gratar. Da, celebrul gratar al lui Sorescu, cel care ar trebui sa se afle la intrarea in orice suflet ca sa nu intre nimeni cu cutitul. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de pasajul asta din Iona. Probabil doar pentru ca daca as fi folosit sita de la chiuveta din bucatarie nu as mai fi avut nevoie de instalator sa curete tevile. Scurgerea a fost reparata, eu am ramas cu obsesia mea pentru gratare, site si alte obiecte din sarma a calor scop e sa limiteze accesul strainilor in locuri interzise (prin straini inteleg cutite, resturi de pui cu cola, pioneze, topoare si lingurite de argint).

Draga mea, eu vreau sa intru cu o sabie. Vreau sa stiu ca desi imi stii trecutul ma lasi inauntru cu un obiect ascutit si letal. Ca ma crezi atunci cand iti spun ca doar o sa te tin in brate desi stii ca am violat zeci de copile inainte. Nu vreau sa te spantec din interior dar vreau sa stiu ca iti asumi riscul asta. Nu vreau sa trec printr-un filtru de securitate inainte sa-mi simt degetele mangaindu-ti aorta. Vreau sa ma plimb prin cavitatea ta atriala ca si cum m-as afla in garsoniera mea din Militari. Sa bantui gol cu o sabie in mana dreapta.

Intregul tau trup sa fie oxigenat de respiratia mea plina cu dioxid de carbon; cutiile goale de bere aruncate in pericard sa te faca sa tusesti cu expectoratii dar sa-ti doresti in continuare o tenie sa-ti umble prin madulare. Copilo, vreau sa ma primesti ca si cum fetusul din care s-a dezvoltat acest mare dobitoc s-a camuflat printre hemoglobine inca din prima zi. Parazitul de mine are nevoie de caldura unui bun purtator de malarie, sa transpiri cand iti iau sinapsele si le incalcesc ca pe niste casti lasate de-un secol in buzunarul unei perechi de blugi, sa ai orgasm cand ma joc de-a Dumnezeul cu celulele tale.

Si totusi pe Marin Sorescu nu-l cheama Gheorghe asa ca probabil are dreptate. Ar trebui sa fie un gratar la intrarea in orice suflet. Pot renunta la sabie, la cutiile de bere, la mangaieri si atingeri dar sa nu insisti sa nu intru de loc.

Cu un Kindle in crasma

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 6, 2012 @ 19:15

De cateva saptamani am pus mana pe un kindle. Nu e al meu. Doar il folosesc de ceva timp. De fiecare data cand ajung intr-un bar, acum sunt pe terasa in Argentin, am cu mine tableta si kindle-ul. De obicei aveam la mine o carte. Daca aveam mai putin de 100 de pagini de citit mai luam si o carte noua din biblioteca mea firava. De cateva saptamani nu-mi mai fac astfel de probleme tinand cont ca reader-ul are cateva sute de carti pe el, multe dintre ele fiind carti pe care chiar as fi vrut sa le citesc. Inainte, daca se intampla sa nu-mi placa ceea ce am luat cu mine oricum citeam din ea cateva zeci de pagini pentru ca nu aveam alta optiune. Asa am descoperit cateva carti care m-au bucurat desi dupa primele pagini as fi vrut sa le arunc (de exemplu Venea din timpul Diez de Bogdan Suceava sau Galceva in Gradina de Guave). Acum insa, lucrurile stau putin altfel. Stiind ca am atat de multe optiuni mi-e greu sa citesc o carte pana la capat tinand cont ca as putea sa vad cum sunt alte zeci de carti aflate in cei doi giga de memorie. Astfel in ultimele 2 saptamani am citit doar doua “carti”. Defapt am recitit doua carti. Maytrei si “M-am hotarat sa devin prost”. Am inceput/rasfoit insa alte cateva titluri care probabil m-ar fi captivat dupa primele 50 de pagini.

Sunt previzibil si o sa continui cu: “ca in viata…”

Ca in viata! E greu sa te bucuri de cineva de langa tine cand stii ca e atat de usor sa incerci si altceva sa vezi daca e ceea ce cauti. Evident ca nu stii ce vrei dar cu siguranta nu vrei ca bicicleta ta sa aibe cauciucul din fata putin desumflat. Ai putea sa iei pompa si sa apesi de cateva ori pe ea dar asta ar insemna ca iti pasa de acea biciclet dar mie nu imi pasa daca Camus a fost in stare sa scrie vreo carte decenta in viata lui. Nu mi-au placut primele 2 pagini asa ca ma duc pe un canal din Amsterdam si imi aleg alta bicicleta. Asta are ambele cauciucuri umflate. Deocamdata nu imi pasa daca ii tin franele sau nu. Mai sunt multe sute de metri pana la prima intersectie.

Cu placa

Filed under: Din viata — Gelu March 4, 2012 @ 22:30

Dupa postul de acum cateva zile cineva a comentat ca as putea sa incep sa povestesc despre orice (India, instalatori, mersul trenurilor) si sa ajung sa vorbesc despre sex, relatii, sentimente roz. As vrea sa-l contrazic povestindu-va despre experienta mea legata de datul cu placa, fara sa fac nici o aluzie legata de orice altceva.

Am pus pentru prima oara picioarele pe o placa acum patru ani. Am inceput fara instructor, doar cu niste sfaturi primite de la o prietena. Dupa doua ore fundul meu era plin de bataturi dar am indraznit sa urc pana in varful partiei. Dupa 40 de minute si 20 de cazaturi eram jos. Eram fericit. De atunci am mai fost doar de cateva ori pe an. De fiecare data m-am dat direct fara sa mai incerc sa invat lucruri noi asa ca dupa 4 ani eu tot “frunza” ma dau.

De fiecare data cand ajung pe partie ma uit plin de invidie la cei care reusesc sa schimbe de pe cantul din spate pe cel din fata. Eu am ramas mereu in pozitia invata aproape de unul singur in primele doua ore. As vrea sa invat si eu sa ma dau cum trebuie dar mi-e greu sa imi iau un instructor dupa ce am reusit sa cobor pe pante destul de dificile fara nici macar o cazatura. Am incercat sa invat singur, uitandu-ma la ceilalti cum isi tin picioarele si ce miscari fac dar dupa trei cazaturi ma intorc mereu la stilul meu practic. Prefer sa-mi iau placa in brate decat sa dau cu fata de zapada pe suprafetele aproape plate.

Azi m-am dat de sase ori. Partia era geniala. Chiar va recomand sa veniti in Gura Humorului pentru ski. Am incercat de fiecare data sa urc singur in telescaun, avand scuza ca am nevoie de spatiu pentru placa. Defapt nu vroiam sa incep discutii plictisitoate cu necunocuti sau, mai rau, sa asist la conversatii plictisitoare intre necunoscuti. De doua ori insa a trebuit sa impart “scaunul” cu cate un schior. Dupa cum banuiam, conversatiile au inceput de la sine (clasica intrebare: “Si, cum e cu placa”) si au continuat foarte natural inspre subiecte chiar interesante. In momentul in care am ajuns in varf chiar regretam ca nu mai puteam auzi din povestile tipului despre vacanta lui in Thailanda. Uneori fugi fara sa-ti dai seama exact de ce.

Stateam cu fata in zapada, dupa o tentativa de a merge pe cantul din fata, si-mi dadeam seama ca sunt pe drumul cel bun; reusisem sa merg asa vreo 200 de metri. M-am ridicat si mi-am continuat miscarile penibile de om care tocmai a pus claparii in legaturi. Au urmat apoi cateva pante destul de grele de care am trecut fara nici o problema. Mai aveam putin si ajungeam la sosire cu o singura cazatura si ma simteam extrem de bine in pielea mea. Pe margine erau cativa oameni care, banuiesc, imi admirau miscarile atat de nobile asa ca am decis sa termin cu o viteza mult prea mare pentru cunostintele mele. Am prins o duna de zapada si am plonjat cativa metri prin aer (probabil ca exagerez dar asa i-am simtit) si am ajuns la final pe spate dupa o cazatura pe cinste.

Acestea fiind spuse, o sa mai pun picioarele pe placa deabia la anul. Cine stie, poate o sa fiu destul de sigur pe mine cat sa apelez la un instructor.

Sfera

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu March 3, 2012 @ 22:53

M-am trezit intr-o sfera. Aveam in brate un caiet vechi ros de carii. Tin minte ca am adormit cu el in brate in timp ce-mi citeam poeziile scrise cu ani de zile in urma. Pe ultima pagina era scrisa o poezie de care uitasem:

O sfera inchisa-n cerc cu laturi albe
Se cauta de colturi, de varfuri ca sa-si prinda
Un punct pornit din centru, spre centru sa se duca
S-adulmece iubirea de cercuri albe-nchise.

Visand la sfere, cercuri, puncte, laturi
Am sufletul inchis in lut cu forme opace,
De slabiciuni ma caut, de iubire sa-mi prind
Ideea venita din vis, in vis sa te duci:

Esti cerc inchis in cerc cu forme albastre!

Incercam sa inteleg ceva dar fara mare succes. Nu-mi mai aduceam aminte momentul in care am scris versurile astea si nici ce ar putea sa reprezinte; daca m-ai fi intrebat ieri ce am vrut sa spun as fi raspuns extrem de sincer ca erau doar niste cuvinte alaturate intr-un moment in care il studiam pe Barbu la scoala si nu vroiam, cel mult, decat sa o sochez pe tipa pasionata de geometri, pentru care aveam o obsesie. De la asta la sfera in care ma aflu acum e insa o cale atat de lunga. Stateam arcuit pe podeaua alba si ma uitam la tavanul care se contopea cu peretii si pardoseala intr-o singura forma perfecta. Nu se vedea nici un punct de discontinuitate, nici o urma care sa arate ca a fost facuta peste noapte in locul canapelei pe care am adormit.

M-am ridicat in picioare si mi-am intins bratele incercand sa-mi dau seama ce dimensiune are. Nu stiu la ce ar putea sa ma ajute dar simt ca am sanse mai mari sa-mi raspund la intrebarea: “De ce ma aflu in sfera asta cu diametru de 4 metri?” decat la o intrebare generica de genul: “Ce dracu caut inchis intr-o sfera?”. Dupa ceva timp mi-am dat seama ca deja era inutil sa aflu dimensiunea exacta cu o eroare mai mica de +/-15 cm asa ca m-am asezat pe podea si am incercat sa-mi controlez respiratia pentru a ma putea concentra mai bine. Primul lucru care mi-a venit prin minte a fost formula volumului unei sfere. Oare pentru cat timp imi mai permit luxul de a respira normal?

Au trecut zeci de minute si nu simt ca as ramane fara aer. Imi permit sa incep sa gandesc din nou. Dar la ce? De ce sunt aici? De ce o sfera? Ce legatura are poezia? Ce sunt laturile albe? De ce un cerc ar avea colturi? E oare doar un vis? De unde sa incep? Incerc sa-mi dau seama daca am citit vreodata de cineva intr-o situatie similara. Ma imaginez cautand pe Google despre alti oameni care s-au trezit intr-o sfera perfecta. Nu cred ca m-ar fi ajutat prea mult. Putin probabil sa fie un forum despre asta. Imi aduc aminte doar de o scriere a lui Edgar Allan Poe in care personajul e inchis intr-o carcera a inchizitiei. Cam departe de situatia mea. Nu cred ca e o pedeapsa. Nu am gresit cu nimic. Cel putin nu cuiva care ar putea sa ma faca sa ma trezesc intr-o sfera.

Si totusi de unde vine lumina? E o lumina rosiatica, un apus constant intr-o incapere opaca. Am inceput sa tip. Nu stiu de ce nu am incercat pana atunci sa comunic si cu altcineva in afara de mine. Strigatul mi-a fost absorbit de alb. Nu stiam daca a reusit vrun strop din ragnetul meu sa ajunga in exterior dar eu nu am simtit nici cel mai mic ecou intorcandu-mi-se. Am continuat sa tip pana cand m-au lasat plamanii de fumator. Nu spuneam nimi concret. Scoteam doar zgomot. Mi-era frica sa spun ceva cu sens; ma temeam ca totusi cineva ma poate auzi si nu vroiam sa se faca glume pe seama mea: “Auzi ma, asta sta inchis intr-o sfera si tipa ca ii este sete!”. Chiar! Imi este sete? Nu mi-e nici foame.

Plictisit de singuratatea sferei ma arunc cu capul in peretele curbat. Nici un zgomot; nici o durere. Ma musc de bratul drept si nu simt nimic. Dintii nu-mi lasa nici o urma. Daca as fi mai in varsta as crede ca am murit dar imi permit sa cred ca sunt prea tanar pentru asa ceva; halucinatii sigur nu am; sigur nu e un vis: de mult nu am visat ceva mai mult decat un lift care se prabuseste in gol de la etajul 10.

Instalatorul

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 1, 2012 @ 17:03

Acum cateva zile mi s-a infundat scurgerea chiuvetei de la bucatarie. Am incercat sa curat sifonul singur dar fara mare succes. Am ajuns intr-un final sa chem un instalator. Eram pregatit sa platesc undeva intre 50 si 100 de lei. Dimineata m-a trezit un nenea cu o sacosa plina de scule. Dupa 15 minute apa se scurgea linistita prin curgerea curatata. Mi-a cerut 30 de lei pentru 15 minute de munca.

O prietena imi povestea ca inainte sa-si cunoasca marea dragoste se culca relativ repede cu tipii care o curtau doar pentru a afla din timp daca tipii erau atat de galanti doar pentru a ajunge in pat sau pentru ca asa simteau ei, daca ii aduceau flori pentru ca le era draga sau pentru ca stiau ca asa cresc sansele unei felatii. A inceput sa faca asta dupa ce se indragostise de doi tipi care odata ajunsi in asternuturi au inceput sa se comporte ca niste nemernici. Era varsta in care sexul conta mai mult decat orice altceva si erai dispus sa oferi multe pentru al obtine.

Intre timp unele lucruri se obtin mult mai usor. In principiu e nevoie doar sa oferi cateva ore de dans, 2 beri si o mangaiere pe spate pentru a nu te trezi singur a doua zi dimineata. Ai fi dispus sa oferi mult mai mult decat atat dar nu ti se cere. Ai vrea sa-ti deschizi sufletul, sa-i mangai mai intai zambetul si apoi clitorisul, sa ii oferi o avalansa de sarutari pe nas inainte sa te ineci cu sfarcul ei, sa faci dragoste cu gamba ei in barul vostru inainte sa o tii in brate pe canapea, dar nu e nevoie. Daca ea vrea din primele clipe sa-ti ofere trupul, ce rost are sa o convingi ca tu tanjesti pentru o clipa de intimitate pura?

Acum doi ani eram in bazarul din Delhi si vroiam sa cumpar niste suveniruri. Dupa 30 de minute in care am cumparat doar cateva esarfe mi-am dat seama ca nu are sens sa negociez. Cele 100 Rupii cerute era mai putin decat as fi dat pe ele in Bucuresti si nu avea sens sa negociez pana la 50 doar pentru ca asa era obiceiul asa ca am inceput sa cumpar suvenirurile cu pretul pe care le cereau prima oara vanzatorii ambulanti. Acestia erau surprinsi, pentru ca oricum vroiau mult mai putin, dar imi multumeau cu un zambet larg crezand ca au resit sa ma fraiereasca. Nu, a fost alegerea mea sa petrec doar 30 de secunde si nu 5 minute sa cumpar un breloc in forma de elefant.

Acum ceva timp o domnisoara, observand ca nu am de gand sa o chem la mine, m-a intrebat ce filme am acasa pentru ca ar vrea sa ne uitam la ceva. I-am zambit si i-am spus ca nu am nimic. Ea a inteles din asta ca nu imi place de ea si ca nu o cred destul de atragatoare ca sa fie a n-a tipa de pe lista cu tipe cu care am facut sex. Eu nu vroiam decat sa platesc ceea ce credeam ca se cade pentru a ma bucura de toata pielea ei.

Instalatorului de dimineata i-am dat 50 de lei. El s-a uitat la mine si m-a intrebat daca nu am mai marut. I-am zis ca nu e nevoie de rest, i-am multumit si i-am urat o zi buna in continuare.