Insemnari

Umbre

Filed under: Din viata — Gelu January 12, 2012 @ 23:52

Acum aproape 5 ani va povesteam o intamplare de acum 11 ani. Am fost intrebat daca e o poveste sau o povestire, daca chiar m-am intalnit cu Stapanul Umbrelor. Ar fi simplu sa spun “NU”. Ar fi cel mai simplu lucru pentru a-mi dovedi integritatea capacitatilor mele mentale. Sincer insa, chiar nu stiu. Umbrele au stat in toti acesti ani in urma mea si mi-ar fi imposibil sa ma dezic in totalitate de ele. Traiesc insa intr-o lume atat de reala si concreta incat mi-as pune singur camasa de forta in momentul in care as spune ca “Da, ele exista!”. Ele se afla acolo, la granita dintre realitate, vis si nebunie, si eu nu am ce sa fac in privinta asta. Arunci un bulgare pe un versant inzapezit si avalansa care se naste nu mai tine de tine sau de mica sfera de zapada pe care ai aruncat-o.

M-am tot gandit la ele in anii astia de normalitate dar am incercat mereu sa ma dezic de nebuniile de copil indragostit de iubire. Geneza era departe de mine. Eu trebuia sa dansez, sa testez, sa penetrez si sa codez. Puteam sa aberez din cand in cand dar nimic care sa iasa din granita normalului. Aseara insa ceva m-a pus pe ganduri:

Ma gandeam ca daca imi omor umbra, totul o sa fie bine.

Un simplu citat din Murakami. Cu siguranta alta umbra.  Ce legatura sa aibe umbrele mele din Bucovina cu umbrele unui batranel din Japonia. Le despart atat de multe mii de kilometrii si apartin unuor culturi atat de diferite. Dar totusi, oare nu mi-ar fi fost mai bine in toti acesi ani daca imi omoram pur si simplu umbra? Cu siguranta mi-ar fi fost mult mai usor daca ma trezeam la un moment dat si as fi tipat cat sa auda toata lumea: “Aveai 15 ani! Inca mai credeai in Mos Craciun! Nu exista umbre, nu exista cacatul de sufle pereche. Du-te si fute-o chiar daca te iubeste mai mult decat tu pe ea”. Ar fi fost simplu. Cred ca mi-as fi permis sa fiu fericit.

M-am tot trezit avand visuri umede gandindu-ma ca acum as fi impins un carucior prin Carrefour daca ar fi contat mai putin tonul vocii in discutiile cu strainii, castile handsfree, scartaitul maxilarului, iesirile nervoase in fata tipei de la garderoba, blugii rupti in genunchi sau pur si simplu moartea fluturasilor. Dar au contat. Simt ca imi caut umbra cu atat de multa disperare incat nu ma bucur de micile momente aducatoare de fericire.

Si daca as omori-o si eu, atunci ce? M-as transforma peste noapte intr-un om care se simte bine in pielea lui? Nici macar nu a fost asta vreodata problema. “Problema” a stat mereu in pielea celorlalti (cum o percep). E atat de greu oare sa ma trezesc la un moment dat si sa-i spun “E dimineata!”?

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment