Insemnari

Pat cu baldachin

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu January 3, 2012 @ 20:51

Nu stiu voi cum sunteti dar mie mi-e uneori destul de greu sa-mi dau seama daca un lucru s-a intamplat cu adevarat sau a fost doar un vis. Nu foarte des dar oricum s-a intamplat de cateva ori. De obicei a fost doar un vis. Uneori insa anumite lucruri chiar s-au intamplat. As vrea sa va povestesc despre o asemenea intamplare (sau vis).

Intr-o dimineata m-am trezit intr-un pat cu baldachin. Da, cu baldachin. Eu, cel care in ultimii 25 de ani am dormit aproape 15 ani in acelasi pat, cu arcuri, cu fratemiu, vreo 6 ani pe o saltea de o singura persoana si acum dorm pe o canapea de la Ikea pe care nici-o data nu sta lenjeria cum trebuie. M-am trezit buimac fara sa inteleg nimic din ceea ce mi se intampla. Nu imi mai aduceam aminte nimic din ceea ce se intamplase cu o seara inainte. Nu aveam nici cea mai mica idee ce cautam in acea camera insipida cu un asemnea pat in mijlocul ei. Peretii, usa, cele doua tablouri cu apusuri deasupra oceanului nu imi spuneau nimic. Totul parea a fi, in cel mai bun caz, decupat dintr-un pliant al unui spital de boli mintale. Patul insa era dintr-o total alta poveste.

Un cadru impunator facut din lemn masiv de mesteacan (nu ma intrebati de unde stiu diferenta dintre mesteacan, fag, brad sau alun) cu stalpi plini de reliefuri pe care nu le-am mai vazut decat in India acum ceva timp. Erau aceleasi sculpturi ca si pe stalpii de rezistenta a Templului Soarelui din Jaipur. O serie de elefanti cu trompa ridicata si siluete umane imbratisate sub un soare cu 11 raze. Tot patul era invaluit de matase adusa din Damasc, cu imprimeuri predominant cu pisici. O infinitate de pisici de diverse culori, rase si marimi. As putea spune ca primul meu baldachin se departa cat se poate de mult de cel in care statea Sheherezada in timp ce povestea cele 1001 de intamplari.

M-am ridicat buimac si am inconjurat patul plin de mistere. Totul era imaculat. Parea pustiu si nefolosit. Aveam senzatia straina ca sunt primul care a dormit vreodata in el. Nu exista nici cel mai mic fir de praf sau zgarietura. Tot cadrul parea proaspat lustruit si lacuit. Cu o singura exceptie. Pe partea stanga a patului, in dreptul capului, exista o mica pata rosie. Nu cred ca era mai mare decat un bob de mazare, dar ea exista! Era singura dovada de viata, in afara mea, din toata incaperea. O pata rosie pe lemnul masiv.

Era sange? Cerneala? Creion de colorat? Vopsea pentru oua? Nu aveam nici cea mai mica idee dar era cu siguranta singurul sol al umanitatii din toti cei peste 50 de metrii cubi de irealitate. Singurul lucru care ar fi putut sa ascunda o poveste. O mica pata rosie pe un pat cu baldachin. Un tantar zdrobit, o pata de sos de rosii, o picatura de sange cazuta dintr-un deget taiat, lacrima unei domnisoare care plange in rosu, mintea bolnava a unui nebun care viseaza in rosu, un strop de Tamaioasa, o inima punctuala, o bomba atomica intr-o lume microscopica, o urma de ruj salvata de o laveta plina de Pronto… putea fi orice.

Am privit-o fascinat zeci de ani. Am creat mii de lumi in jurul petei rosii de pe patul cu baldachin. Sute de universuri in care eram Dumnezeu, mii de lumi in care eram servitorul care a ratat pata si a adormit in patul printesei, zeci de scenarii in care eram rapit de canguri insemnati cu pete rosii, sute de povesti de dragoste in care imi primeam virginele pe care le meritam odata cu moartea, o sumedenie de istorisiri demne de manualul de istorie de clasa a 6-a, o multime de vise, impliniri si esecuri.

Anii au trecut si m-am trezit aici fara sa fiu in stare sa spun mai mult decat ca am vazut o pata rosie, cat un bob de mazare, pe un pat cu baldachin.

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment