Insemnari

Telefonul nu mai suna

Filed under: Din viata — Gelu January 26, 2012 @ 15:44

Acum cateva zile, cand m-am reapucat de citit Murakami, mi-am dat seama de ce unele din personajele lui nu mi se pareau foarte credibile. Ma identificam destul de mult cu personajele, mai putin cu un aspect pe care nu reusisem sa-l identific. Ati crede ca e vorba de abilitatea lor de a vorbi cu pisicile sau ca nu mi se parea foarte credibila povestea cu oaia fantastica dar nu era asta. Era ceva mult mai putin fantastic: sa stai langa un telefon care suna si sa te intrebi cine e la celalalt capat al firului. Da, asta nu pot intelege: conceptul de fir. Telefonul fix pe care daca nu-l auzi nu vei sti ca a sunat. Copacul care nu face zgomot daca nu e nimeni in padure sa-l auda cum cade.

Sunt convins ca unul din motivele pentru care relatiile de acum 20 de ani erau mult mai stabile e si faptul ca atunci nu existau telefoane mobile. Sau internet. Sau internet pe telefoanele mobile. Ma intreb uneori, mai ales atunci cand e nevoie de 3 mesaje si doua telefoane ca sa ma intalnesc cu cineva, cum reuseau sa se intalneasca doi oameni la Universitate. Daca nu puteai sa trimiti un mesaj la 2 dimineata in timpul unei betii, fosta prietena cum afla ca inca te mai gandesti la ea? Cum ajungeai cu ea in pat dupa o saptamana daca nu schimbati 300 de mesaje in primele 5 zile? Cum puteai sa fii fericit de ziua ta daca nu aveai inboxul plin la 00:11?

Da, sunt ironic si mai ales gelos. Gelos pe toate lucrurile care isi contruiesc temelia in timp. Pe relatiile a calor temelie a fost ridicata prin conversatii lungi la telefon, cand toata familia dormea, si nu pe un schelet prefabricat pe un server al unei retele de socializare. Urasc si faptul ca prin sange imi trece nevoia de a trimite un mesaj pe care nici eu nu-l cred decat sa ma intreb de ce gradele de alcool ma fac sa ma gandesc la un zambet alungat de mult.

Imi imaginez cu greu senzatia pe care o poti avea cand stai langa un telefon care suna si speri ca la celalalt fir e domnisoara despre care nu stii decat ca te fascineaza prin zambetul ascuns sub privirea blanda. Ar fi nevoie de niste studenti la arheologie ca sa redescopar emotiile pe care le aveam in timp ce o sunam pe Irina sperand ca o sa raspunda ea si nu tatal ei, profesorul meu de Biologie. Si daca m-a sunat cand eram plecat dupa paine? Nu ar fi mai bine sa o sun eu pe ea? Acum ca suna telefonul oare nu ar trebui sa las sa sune macar de patru ori ca sa nu se prinda ca asteptam langa telefon?

Pana una alta o sa public cele de mai sus in loc sa le povestesc prietenilor la bere despre dorinta de a folosi mai intens canalele clasice de comunicare.

Tricou cu personalitate

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu January 23, 2012 @ 01:11

Una din placerile mele mai dubioase e sa merg cu metroul la ore cu trafic intens. Nu neaparat sa merg cu metroul, ci sa schimb la Unirii. Sa merg prin pasajul dintre cele doua maggistrale la 8:40 AM sau 6:35 PM. Nu fac asta din nevoie ci din placere. E fascinant sa privesti o mie de oamni in ochi in mai putin de cinci minute. O mie de vieti total diferite de a ta in cateva sute de secunde. Poate doar sufar de complexul copilului crescut intr-un oras minuscul in care vezi o mie de oameni doar daca vizitezi toate cele 4 biserici in noaptea de inviere.

Intr-o dimineata, prin mia de oameni care imi trecea prin fata ochilor, am observat un tip. Fata lui nu spunea nimic. Putea sa fie la fel de bine colegul de corporatie sau tipul care se urca la Politehnica si cere un leu pentru cei 14 copii care il asteapta acasa. Era un tip banal care se grabea sa ocupe un birou intr-o corporatie cu sediul in Pipera. Desi afara erau doar 5 grade el purta doar un tricou. Un tricou negru cu toata viata mea pe el.

Nu, nu ati inteles gresit. Era un tip care purta trecutul meu pe post de tricou. Un tricou negru si jegos. Mergea cu el pe contrasens. M-am ciocnit de zeci de oameni incercand sa schimb sensul de mers. Am taiat linia dublu continua care separa Unirii 1 de Unirii 2 dar am reusit sa-l pastrez in campul meu vizual. Eram in spatele tipului care imi purta trecutul pe post de tricou.

Sunt convins ca nici unul dintre voi nu si-ar fi dat seama ca nu e vorba de doar un tricou. Fiecare cuta si fiecare pata spunea ceva despre mine. Cuta de la umeri era defapt o poveste foarte detaliata despre sentimentele mele fata de Monica (de acum 16 ani), pata minuscula de albastru expunea in vazul tuturor pasiunea mea pentru Alexandra. Era pana si o intepatura aproape insesizabila care descria in cele mai mici detalii modul in care m-am pregatit pentru olimpiada nationala de fizica din clasa a 11-a. Totul era acolo, in vazul tuturor. Ma simteam atat de dezbracat in timp ce-l urmaream pe tipul care imi purta viata pe post de tricou.

El s-a urcat, intr-un mod previzil, in metroul de Pipera. M-am urcat si eu in acelasi metrou, desi intarziasem deja la birou. Nu as fi putut sa las pe cinvea sa ma poarte pe post de tricou. Cel putin nu inainte sa-i aflu povestea. Desi era plin de corporatisti de Pipera am reusit sa-mi pastrez ochii pe viata mea. Ne miscam cu vreo 50 km/h prin tunelurile orasului acesta dar intre noi era o nemiscare constanta. Eu si viata mea ne miscam cu aceiasi viteza prin vid. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Eram fericit chiar daca altcineva imi purta viata pe post de tricou.

Au coborat, intr-un mod previzibil, la Pipera. El, tricoul cu viata mea si sutele de corporatisti. Am reusit sa-i mai urmaresc doar cateva secunde dupa ce m-am dat si eu jos din metrou. Apoi i-am pierdut. Mi-am pierdut trecutul in marea de oameni cand a sosit metroul la cealalata linie. As fi putut sa ies la suprafata si sa caut tricoul plin de cute, pete, gauri si amintiri dar am pasit si eu in metroul de Victoriei. Trebuia sa-mi ajung din urma prezentul.

Hai sa alergam

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu January 18, 2012 @ 23:30

Telefonul a sunat la 7 dimneata. Eram inca adormit si mahmur. Ma durea coapsa piciorului stang. Nu puteam sa stau drept pentru ca talpa piciorului drept ma durea ingrozitor. Mi-am propus sa merg sa alerg dar era evident ca nu as fi fost in stare de asa ceva. Nu avea sens sa ma dau jos din pat asa devreme. Cel mult as fi putut merge, si asa cu dureri groaznice. M-am dat totusi jos din pat si am ajuns intr-un final la sala. Am lasat walkman-ul la vestiar (nu, nu sunt hipster, dar vroiam sa termin un audio book pe care il am pe casete) convins fiind ca dupa cinci minute m-as intoarce oricum sa fac un dus. Dupa ceva momente de ezitare mi-am ales si banda pe care sa alerg (avantajul de a ajunge la sala la ora 9 e ca poti sa te plangi de aerul conditionat sau ca sonorul e prea tare la monitor) si am setata-o pe 6 km/h. Ma dureau picioarele dar mi-am zis ca ar merita totusi sa incerc sa alerg asa ca am impins de maneta din dreapta pana am ajuns la 11.1 km/h. Am inceput sa alerg in timp ce ma uitam la un documentar despre trenuri. Si am alergat. Toate sursele de durere au disparut ca prin minune. Nu ma gandeam la chinul la care ma supuneam din proprie initiativa. Alergam pur si simplu. Ma simteam ca in Varsovia acum 4 ani: ma uitam detasat la oamenii care asteptau autobuzul intr-o zi de munca. Eram implinit. Alergam si nu ma durea nimic. In ciuda sanselor, a fost un lucru bun ca m-am ridicat din pat la 7:19.

Maine o sa fiu din nou pe banda la 8:47. O sa ascult ultima parte din eseul lui Botton. O sa alerg gandindu-ma la faptul ca nu ma gandesc la cei 6 km pe care i-am setat pentru dimineata aia. Si o sa ma doara. O sa ma doara fiecare parte a corpului.

Aici ar trebui sa fac o paralela intre intamplarea de dimineata si relatii. Intre primii metrii alergati si primul sarut. Intre faptul ca nu mi-am dat seama cand a trecut primul km si prima noapte de dragoste. Ar trebui. Sunt prea ametit si am incredere in inteligenta/imaginatia cititorilor mei asa ca nu o sa fac asta. Am sa spun un singur lucru insa: te poti antrena pentru a termina un maraton dar unele lucruri te lovesc sau nu te lovesc. Atat!

Gelu. gelu11.

Tot la geam

Filed under: Aberatii,Punctual — Gelu @ 00:11

Ieri am recitit niste scrisori pe care le-am scris acum 11 ani. Atat de Eu si atunci. Cineva mi-a zis ca ar trebui sa dam “refresh” din cand in cand. Sa pornim de la 0. O foaie alba. Am facut asta o singura data. Pana la capat, aproape. A ajutat la ceva? Nu. Nu cred. Am ramas acelasi. Acum nu mai sunt acelasi copil dar faptul ca am luat-o de la 0 nu m-a ajutat cu nimic. Ne schimbam indiferent de cat de mult alergam de noi. Faptul ca renunti la prietenii dragi de ani de zile nu ajuta cu nimic. Ramai acelasi om mic care fuge de responsabilitatea propriilor iubiri.

Azi o prietena m-a intrebat ce as pastra daca ar trebui sa pastrez o singura amintire de la o anumita persoana. Ar fi atat de simplu daca ar tine de noi. Nu as vrea decat sa imi aduc aminte momentul in care am decis ca e cazul sa renunt. Ne-ar fi atat de usor daca ne-am aminti doar zambetul fals in momentul in care ii oferi infinitul sau imbratisarea din acea dimineata in care ti-ar fi fost mult mai bine in bratele unui urs infometat care se pregateste pentru hibernare. Dar noi nu, preferam sa ne aducem aminte de diminetile in care ea era infininitul pentru noi, de sarutul din serile in care magia era doar felul unu, de mana care ar fi putut sa alimenteze un reactor iranian. Daca ar fi sa ies in strada pentru ceva as iesi exact pentru asta: VREAU SA-MI AMINTESC DOAR FLEGMELE. As arunca cu pietre in jandarmi pentru asta. Vreau sa uit lucrurile magice, nu vreau decat sa-mi aduc aminte de starea de limax lasat in mijlocul autostrazii.

Da, recunosc! Eu nu stiu cum e sa fii fericit. Problema e ca nu stiu cum e sa recunosc fericirea. Nu sunt nebun. Daca ar veni acum in fata geamului meu un batran cu un carton pe care sa scrie “BOULE, ESTI FERICIT!” m-as resemna si as recunoaste. Altfel, nu. E vorba totusi de un concept atat de ciudat si abstract incat un taran ca mine nu poate sa-l identifice atat de usor. Ar trebui sa fii fericit daca ai parte de un orgasm? Daca iti saruta urechile dimineata imbracata intr-un tricou galben? Daca redescoperi minunile unei prietenii platonice? Daca obsesiile se rezuma la carti si alergat? E trist sa fii fericit.

Sunt convins ca printre cei 11 cititori pe care ii am cineva a gasit solutia asa ca va intreb: voi cum va dati seama ca sunteti fericiti? Cineva, probabil eu intr-un moment de luciditate, mi-a zis ca esti fericit atunci cand nu te gandesti la fericire, dar sunt convins ca nu e atat de simplu. Trebuie sa existe un leac secret. Ar fi dubios ca fericirea sa tina doar de faptul ca te simti bine in pielea ta.

Dincolo de oglinda

Filed under: Obsesii — Gelu January 13, 2012 @ 15:13

Acum cativa ani eram intr-un club din Bucuresti si cautam scarile care sa ma scoata din subsolul plin de fum. La un moment dat a aparut in fata mea un tip care purta un tricou foarte asemantor cu al meu. Am vrut sa-l evit prin partea dreapta dar si el a vrut sa faca acelasi lucru asa ca m-am dat in stanga. Asa a facut si el. Dupa ce s-a mai repetat povestea de doua ori am dat totusi sa trec. Atunci m-am lovit cu capul de oglinda din fata mea. Ai crede ca ar fi trebuit sa-mi dau seama ca e vorba de o oglinda si nu de fratele meu geaman care ma imita.

Eram intr-o seara in vama. Era defapt noapte. Sandalele erau aruncate undeva pe langa stalp si berea imi era in mana. In timp ce imi etalam dansul cu picioarele goale pe nisip mi-am adus aminte de acea oglinda din club si am plecat spre mare. Am intrat cu picioarele in apa linistita si m-am cautat in luciul apei. Nu m-am gasit. Luna se reflectata in larg dar eu eram singur pe mal. Se auzea muzica de la Stuf si se vedeau siluetele pline de umbre dansand in jurul becului. Eu nu aveam nici umbra, nici reflexie. Singur pe un mal uitandu-ma la oglinda pustie.  Am ramas asa toata noaptea. A fost ciudat. Mai statusem de multe ori singur cu berea in mana pe malul marii si de fiecare data imi facea placere sa fiu doar eu cu mine, fara agitatia caracteristica acelor zile de vara. De cele mai multe ori insa nu reuseam sa stau asa prea mult pentru ca mereu se gasea cate un pustan sa vina sa-mi ceara o tigara sau cate o pustoaica sa ma intrebe daca nu vreau sa impart berea cu ea. In noapte aia insa nu m-a deranjat nimeni. Am ramas asa pana dimineata. Doar eu.

Cand soarele a inceput sa se reflecte, si el, m-am ridicat. Aveam acelasi sentiment ciudat ca am pierdut ceva. Ca m-am ratacit pe undeva si nu reusesc sa mai ma gasesc. Am dormit pana pe la 2. Desi in cort era o caldura ucigatoare nu transpirasem nici macar o picatura. Cand am iesit unul dintre colegii de betie m-a batut pe spate: “Bravo ma! Esti cel mai tare!. O sa te mai vezi cu ea?”. Il priveam mirat fara sa inteleg nimic din ce spune.

“Aseara, tipa…” a continuat tot el. “Ai fost atat de praf incat nu mai tii minte? Te-ai pupat toata noaptea cu o bunaciune. Am crezut ca o sa v-o puneti acolo. Nu mai tii minte nici rasaritul cand ii tipai in gura mare ca ea e sufletul tau pereche? Esti praf!”

Umbre

Filed under: Din viata — Gelu January 12, 2012 @ 23:52

Acum aproape 5 ani va povesteam o intamplare de acum 11 ani. Am fost intrebat daca e o poveste sau o povestire, daca chiar m-am intalnit cu Stapanul Umbrelor. Ar fi simplu sa spun “NU”. Ar fi cel mai simplu lucru pentru a-mi dovedi integritatea capacitatilor mele mentale. Sincer insa, chiar nu stiu. Umbrele au stat in toti acesti ani in urma mea si mi-ar fi imposibil sa ma dezic in totalitate de ele. Traiesc insa intr-o lume atat de reala si concreta incat mi-as pune singur camasa de forta in momentul in care as spune ca “Da, ele exista!”. Ele se afla acolo, la granita dintre realitate, vis si nebunie, si eu nu am ce sa fac in privinta asta. Arunci un bulgare pe un versant inzapezit si avalansa care se naste nu mai tine de tine sau de mica sfera de zapada pe care ai aruncat-o.

M-am tot gandit la ele in anii astia de normalitate dar am incercat mereu sa ma dezic de nebuniile de copil indragostit de iubire. Geneza era departe de mine. Eu trebuia sa dansez, sa testez, sa penetrez si sa codez. Puteam sa aberez din cand in cand dar nimic care sa iasa din granita normalului. Aseara insa ceva m-a pus pe ganduri:

Ma gandeam ca daca imi omor umbra, totul o sa fie bine.

Un simplu citat din Murakami. Cu siguranta alta umbra.  Ce legatura sa aibe umbrele mele din Bucovina cu umbrele unui batranel din Japonia. Le despart atat de multe mii de kilometrii si apartin unuor culturi atat de diferite. Dar totusi, oare nu mi-ar fi fost mai bine in toti acesi ani daca imi omoram pur si simplu umbra? Cu siguranta mi-ar fi fost mult mai usor daca ma trezeam la un moment dat si as fi tipat cat sa auda toata lumea: “Aveai 15 ani! Inca mai credeai in Mos Craciun! Nu exista umbre, nu exista cacatul de sufle pereche. Du-te si fute-o chiar daca te iubeste mai mult decat tu pe ea”. Ar fi fost simplu. Cred ca mi-as fi permis sa fiu fericit.

M-am tot trezit avand visuri umede gandindu-ma ca acum as fi impins un carucior prin Carrefour daca ar fi contat mai putin tonul vocii in discutiile cu strainii, castile handsfree, scartaitul maxilarului, iesirile nervoase in fata tipei de la garderoba, blugii rupti in genunchi sau pur si simplu moartea fluturasilor. Dar au contat. Simt ca imi caut umbra cu atat de multa disperare incat nu ma bucur de micile momente aducatoare de fericire.

Si daca as omori-o si eu, atunci ce? M-as transforma peste noapte intr-un om care se simte bine in pielea lui? Nici macar nu a fost asta vreodata problema. “Problema” a stat mereu in pielea celorlalti (cum o percep). E atat de greu oare sa ma trezesc la un moment dat si sa-i spun “E dimineata!”?

Un melc violat

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu January 8, 2012 @ 18:48

– Si pot sa am incredere in tine?
– Evident ca poti. Putine sunt persoanele in care ai putea sa ai mai multa incredere.
– De ce sa te cred?
– Poti sa intrebi pe cine vrei. Poti sa intrebi ploaia, poti sa-l intrebi pe melc, poti sa o intrebi chiar si pe…
– Melc? Ce melc?
– Orice melc. Poti sa-i intrebi pe toti melcii daca vrei. Nu am dezamagit nici un melc pana acum.
– Dar eu nu sunt melc. Sunt doar o tipa pe care ai agatat-o intr-un club desi ne-am vazut de o mie de ori inainte. Aberezi sperand ca asa iti cresc sansele sa ajung in patul tau in noaptea asta.
– Cum nu esti melc? Tot timpul iti porti cochilia cu tine. Nu pleci niciodata fara ea. As putea spune ca nici macar nu iesi din ea. Acum e prima oara cand te-am vazut iesita din ea. Si asta probabil doar pentru ca nu poti dansa cand esti retrasa in cusca pe care o porti mereu cu tine. Nu am ranit nici un melc pana acum, poti sa stai linistita.
– Si melcii pe care ar trebui sa-i intreb au iesit vreodata din carapace? Sau pur si simplu nu i-ai dezamagit pentru ca au stat mereu la caldura propriului exoschelet?

Am zambit in intunericul plin de fum si testosteron. Pana atunci nu am observat niciodata daca un melc e iesit sau nu din cochilia lui. Oare de ce imi pasa in momentul acela? Dupa cum spunea si ea: pur si simplu nu vroiam sa adorm singur. Cu sau fara cochilie pentru mine nu conta. De obicei nu conteaza. Cine eram eu sa ma pronunt daca cineva isi tine sufletul intr-o cochilie sau nu?

Seara a continuat in ritmul ei. Un ritm scris cu mult dinainte pe care eu nu as fi putut sa-l schimb nici daca mi-as fi dorit asta. De ce as fi vrut sa-l schimb? Am dansat, am sarutat-o, am invitat-o la mine, ne-am tinut de mana in taxi, am luat liftul, am dezbracat-o si am penetrat-o infometat. La un moment dat m-am oprit, m-am sprijinit in maini si am inceput sa vorbesc fara sa constientizez ce vroiam sa spun:

– Stii, o celula neincuiata e o simpla camera!
– La fel cum un melc fara cochilie e o simpla molusca.

I-am zambit tamp si m-am intrebat pentru o secunda ce am vrut sa spun. Ce a vrut ea sa spuna. Imi imaginam o celula neincuiata si o molusca fara carapace. Mi-am reprimat orice gand si am inceput sa o penetrez din nou. Faceam sex cu un melc inchis in propria carapace. A fost prima oara cand constientizam un viol.

Sah la Argentin

Filed under: The picture of the day — Gelu January 6, 2012 @ 16:36

Pat cu baldachin

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu January 3, 2012 @ 20:51

Nu stiu voi cum sunteti dar mie mi-e uneori destul de greu sa-mi dau seama daca un lucru s-a intamplat cu adevarat sau a fost doar un vis. Nu foarte des dar oricum s-a intamplat de cateva ori. De obicei a fost doar un vis. Uneori insa anumite lucruri chiar s-au intamplat. As vrea sa va povestesc despre o asemenea intamplare (sau vis).

Intr-o dimineata m-am trezit intr-un pat cu baldachin. Da, cu baldachin. Eu, cel care in ultimii 25 de ani am dormit aproape 15 ani in acelasi pat, cu arcuri, cu fratemiu, vreo 6 ani pe o saltea de o singura persoana si acum dorm pe o canapea de la Ikea pe care nici-o data nu sta lenjeria cum trebuie. M-am trezit buimac fara sa inteleg nimic din ceea ce mi se intampla. Nu imi mai aduceam aminte nimic din ceea ce se intamplase cu o seara inainte. Nu aveam nici cea mai mica idee ce cautam in acea camera insipida cu un asemnea pat in mijlocul ei. Peretii, usa, cele doua tablouri cu apusuri deasupra oceanului nu imi spuneau nimic. Totul parea a fi, in cel mai bun caz, decupat dintr-un pliant al unui spital de boli mintale. Patul insa era dintr-o total alta poveste.

Un cadru impunator facut din lemn masiv de mesteacan (nu ma intrebati de unde stiu diferenta dintre mesteacan, fag, brad sau alun) cu stalpi plini de reliefuri pe care nu le-am mai vazut decat in India acum ceva timp. Erau aceleasi sculpturi ca si pe stalpii de rezistenta a Templului Soarelui din Jaipur. O serie de elefanti cu trompa ridicata si siluete umane imbratisate sub un soare cu 11 raze. Tot patul era invaluit de matase adusa din Damasc, cu imprimeuri predominant cu pisici. O infinitate de pisici de diverse culori, rase si marimi. As putea spune ca primul meu baldachin se departa cat se poate de mult de cel in care statea Sheherezada in timp ce povestea cele 1001 de intamplari.

M-am ridicat buimac si am inconjurat patul plin de mistere. Totul era imaculat. Parea pustiu si nefolosit. Aveam senzatia straina ca sunt primul care a dormit vreodata in el. Nu exista nici cel mai mic fir de praf sau zgarietura. Tot cadrul parea proaspat lustruit si lacuit. Cu o singura exceptie. Pe partea stanga a patului, in dreptul capului, exista o mica pata rosie. Nu cred ca era mai mare decat un bob de mazare, dar ea exista! Era singura dovada de viata, in afara mea, din toata incaperea. O pata rosie pe lemnul masiv.

Era sange? Cerneala? Creion de colorat? Vopsea pentru oua? Nu aveam nici cea mai mica idee dar era cu siguranta singurul sol al umanitatii din toti cei peste 50 de metrii cubi de irealitate. Singurul lucru care ar fi putut sa ascunda o poveste. O mica pata rosie pe un pat cu baldachin. Un tantar zdrobit, o pata de sos de rosii, o picatura de sange cazuta dintr-un deget taiat, lacrima unei domnisoare care plange in rosu, mintea bolnava a unui nebun care viseaza in rosu, un strop de Tamaioasa, o inima punctuala, o bomba atomica intr-o lume microscopica, o urma de ruj salvata de o laveta plina de Pronto… putea fi orice.

Am privit-o fascinat zeci de ani. Am creat mii de lumi in jurul petei rosii de pe patul cu baldachin. Sute de universuri in care eram Dumnezeu, mii de lumi in care eram servitorul care a ratat pata si a adormit in patul printesei, zeci de scenarii in care eram rapit de canguri insemnati cu pete rosii, sute de povesti de dragoste in care imi primeam virginele pe care le meritam odata cu moartea, o sumedenie de istorisiri demne de manualul de istorie de clasa a 6-a, o multime de vise, impliniri si esecuri.

Anii au trecut si m-am trezit aici fara sa fiu in stare sa spun mai mult decat ca am vazut o pata rosie, cat un bob de mazare, pe un pat cu baldachin.

Punctual si din 2012

Filed under: Din viata,Punctual — Gelu January 2, 2012 @ 16:17

Cei din Samoa au decis sa stearga din calendar ziua de 30 Decembrie 2011. Au trecut pur si simplu din 29 in 31 Decembrie. Nu au avut de ales. Asa au votat doua treimi din parlamentarii alesi intr-un mod democratic. Daca ar fi fost monarhie ar fi fost si mai simplu. Fiecare dintre noi e propriul lui stapan. Cel putin pe hartie. Am putea sa ne impunem ca unele zile nu exista. Pur si simplu. Sau ca ceva nu s-a intamplat. “Prin puterea acordata de certificatul de nastere care imi poarta numele hotarasc ca nu te-am intalnit si nu te-am iubit!” Atat de simplu! (oare ar fi mai simplu daca am locui pe o insula din Pacific?)

A fost primul revelion in care la miezul noptii nu am vazut nici un foc de artificii si nici nu am baut sampanie. 2011? 2012? Care e diferenta? Am putea spune ca nu mai e “anul meu” dar oricum de ce am crede in ceva ce a fost decis pur si simplu de cineva la un moment dat. Anul 2011? De ce nu anul 75 din era Costache? Oricum, a fost unul din cele mai frumoase inceputuri de an. Am dansat, am tipat, am baut, am iubit si am aberat.

Mi-am inceput finaulul de an citind la geamul asta singur cu o bere. Acum stau la geamul asta intr-un loc pustiu si tocmai am terminat de citit cartea. Singur cu o bere si o carte. Pare atat de natural. La trecerea dintre ani nu mi-am pus nici o dorinta. Nici o dorinta pentru mine. (bine, recunosc ca intr-un final am cedat presiunii din jur si mi-am pus o “dorinta” care sigur se va indeplini). De ce nu am profitat de momentul magic dintre ani? Nu stiu. Poate doar pentru ca nu imi doresc nimic pentru anul asta. Daca e sa fie o sa ajung in India si Tibet, o sa termin maratonul de la New York si o sa merg cu trenul din Bucuresti pana in Beijing. Daca nu, nu!

Undeva inainte de miezul noptii mi-am dat seama ca e din ce in ce mai complicat sa scriu pe blogul asta. Dupa cateva ore s-a dovedit ca aveam dreptate. Au ajuns sa ma citeasca rudele, colegii de la birou, sefii, prietena, fostele si viitoarele amante, oamenii care cred in Dumnezeu, adolescenti in cautare de sfaturi, mamele tipelor pe care le-am iubit sau inca le iubesc, indivizi cu mai multa sau mai putina imaginatie. Nu ma judecati gresit, nu imi pasa daca sunt sau nu judecat dar uneori vreau si eu sa fiu iubit, sa fac sex, sa ies cu cineva la bere sau sa ma rog.

La cateva clipe dupa ce a inceput noul an mi-a venit in minte o idee despre un nou post. Vroiam sa scriu despre faptul ca atunci cand ies in club agat tipe in functie de coeficientul de frecare, presupus, din vaginul lor. Evident ca urma sa fie o aberatie scrisa de dragul de a scrie. As fi spus, probabil, ca imi dau seama de el in functie de inaltimea, greutatea si modul de a dansa a tipelor. Nu ar fi avut nici un sens, un simplu exercitiu de imaginatie care nu ar fi avut cum sa fie daunator cuiva. Evident ca nu o sa-l mai scriu. A dus insa la prima cearta pe anul asta. Am ajuns sa fiu inexplicabil de rezistent la certuri inutile. As putea spune ca am ajuns chiar sa ma bucur de ele

La Multi Ani! Sa avem un nou an plin de povesti frumoase!