Insemnari

Pauze necesare

Filed under: Din viata,Personal — Gelu December 29, 2011 @ 15:34

Anul asta am ajuns, intr-un final, in Praga. In una din zile am participat, alaturi de turisti din toate colturile lumii, la un tur gratuit al orasului. Printre ei se afla si un tip din America de Sud. El se afla intr-un tur de cateva saptamani prin Europa. Venea din Viena si urma sa mearga in Budapesta. El mi-a spus ca e putin gelos pe cei din Europa ca au posibilitatea sa viziteze pentru cateva zile un uras precum Praga si apoi sa se intoarca acasa unde se pot bucura in liniste de amintiri si pot digera in voie toate locurile vazute. Pentru el era greu ca dupa ce a vizitat zeci de orase intr-o luna sa-si poata aduce aminte detalii, impresii sau sentimente din fiecare din locurile magice vizitate. Nu puteam decat sa-i dau dreptate.

Acum cateva luni am inceput sa citesc Murakami. De atunci am citit cateva mii de pagini de el. Dupa ce am terminat de citit volumul 2 din 1Q84 mi-am adus aminte de discutia din Praga si am incercat ca intre doua romane sau volume de el sa citesc altceva. Asa l-am descoperit pe Bogdan Suceava si a lui “Venea din timpul diez” sau am reusit sa termin o serie de carti pe care am inceput sa o citesc anul trecut in Central Park. Dupa ce am terminat “Padurea Norvegiana” am incercat sa incep altceva dar Ilf si Petrov nu m-au convins asa ca am ajuns sa citesc “In Noapte”. A urmat apoi alt volum tot de Murakami. Asta a dus inevitabil la faptul ca nu am retinut nimic din “In Noapte” si nici nu m-am bucurat cum trebuie de finalul din “Padurea Norvegiana”. Uneori ai nevoie de o scurta pauza intre reprizele de fericire. Suficient cat sa te bucuri de un nou inceput atunci cand el va veni.

Anul trecut mi-am facut cadou 16 zile in India pentru ca simteam nevoia de o pauza. De mai multe pauze. Vroiam sa stau 16 zile fara internet/iPhone (mi-am pierdut telefonul dupa cateva luni), vroiam sa stau 16 zile departe de berile din Bucuresti (planul initial era sa merg singur) si mai ales sa stau 16 zile fara sex. Pe vremea aia eram dupa o perioada de vreo 5 ani in care desi am fost intr-o singura relatie cat de cat de durata nu fusesem niciodata singur mai mult de 2-3 zile. Soarta isi batea joc de mine. Ieseam dintr-o pseudo relatie si intram in alta pseudo relatie sau aventura sexuala. Fugeam de singuratate. Fugeam de mine si de momentele in care as fi putut sa ma gandesc cum trebuie la ceea ce vreau de fapt. Am mai zis asta de cateva ori: eu nu eram/sunt (discutabil daca am reusit sa trec de asta) in stare sa refuz o oportunitate de a ma simti bine in pielea mea.

Vreau ca in viitor sa fiu in stare sa ma opresc si sa spun: “E timpul pentru o pauza!”. E timpul sa ma opresc si sa vegetez. Sa stau singurin casa si sa ma uit la seriale mai mult sau mai putin stupide in timp ce beau singur dintr-o cutie de bere. Faptul ca m-am obisnuit sa ies singur in Argentin dovedeste ca sunt pe drumul cel bun dar e nevoie de mai mult decat atat.

Recitind ce am scris pana acum mi se pare si mie ciudat sa ma plang ca am tot fost inconjurat de oameni care mi-au fost dragi, oameni care sa-mi fie aproape, poate prea aproape, atunci cand ma simteam doborat. Eu ma intreb insa: “E oare ok sa vrei sa fii tot timpul fericit in pielea ta?”

Fara baterii

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu December 28, 2011 @ 15:22

Dimineata m-a trezit Claudiu nerabdator sa se joace pe telefonul meu. Pentru cine nu stie, el e nepotul meu de 4 ani. Mi-e tare simpatic dar uneori pur si simplu nu il pot intelege. Defapt ma sperie faptul ca unele lucruri le traiesc si eu in viata mea de “adult”. Are zeci de jucarii si de jocuri dar de fiecare data cand sunt acasa nu vrea decat sa se joace pe telefon desi nu am cine stie ce jocuri si oricum nu se preteaza cel mai bine pentru un copil de patru ani. El prefera insa sa se chinuie sa incline telefonul astfel incat sa treaca pe urmatorul sloi de gheata.

Din toate jucariile pe care le are tot timpul alege sa se joace cu cele care fac cea mai multa galagie si consuma cel mai repede bateriile. Jucariile fara baterie stau prafuite intr-un colt spre disperarea lu’ sormea care cheltuie mai mult pe baterii decat pe creioane si carti de colorat. Probabil ca asa e generatia asta: dependenta de baterii si incarcatoare. Dimineata i-am tinut un discurs:

“Claudiu, uite soldatii astia ce tristi par. Nu vrei sa creezi o batalie intre ei si dinozaurul de plus? Cine crezi ca o sa castige? Ei sunt dispusi sa se joace cu tine fara sa-ti ceara nimic in schimb. Nu au nevoie de baterii sau sa-i bagi in priza inainte. Nu trebuie sa te stresezi ca ramai fara baterii sau ca nu l-ai tinut destul de mult la incarcat. Nu trebuie sa iesi prin viscol afara sa dai ultimii bani pe un pachet de Duracel sperand ca asa o sa fie mai mult timp multumita. Uite, cu dinozaurul asta nu trebuie sa iti bati capul. Trebuie doar sa te joci cu el. Atat de simplu. Si oricum e mai simpatic si mai colorat. ”

El se uita ciudat la mine. In momentul acela mi-am dat seama ca vorbeam mai mult pentru mine decat pentru el. Toate lucrurile ar trebui sa fie mai simple, fara sa ai nevoie de baterii sau acumulatori. Nu stiu de ce, dar si eu sunt fascinat intr-un mod natural de lucrurile care ma fac sa ies in miezul noptii pana la non-stop-ul din fata blocului, de lucrurile care fac sunet doar daca iti aduci aminte sa le bagi in priza.

Ieri vorbeam despre renuntatul la trecut. Acum mi-as dori sa fiu in stare de mai mult decat atat. As vrea sa renunt la toate lucrurile care au nevoie de baterii. Lucrurile ar trebui sa fie simple. Sa nu fii nevoit sa faci sacrificii pentru a te bucura de acel ceva. Sa fie natural jocul chiar daca nu e acompaniat de sunete stridente si lumini colorate. Stiu ca e imposibil, ca in lumea de azi e nevoie de acumulatori si incarcatoare pentru orice, dar as vrea ca macar unele lucruri sa fie simple. Si daca nu sunt simple macar sa-mi fie simplu sa renunt. Nu mai vreau sa dau bani pe baterii.

Intr-un final Claudiu mi-a raspuns: “Dar nu fac zgomot si nu au nici lumini!”

Baiete, unde e mortul?

Filed under: Din viata,Personal — Gelu December 27, 2011 @ 18:37

Blogul asta e dovada clara ca traiesc extrem de mult in trecut. Nu am fost niciodata in stare sa ma desprind de intamplari de acum 10 ani, 5 ani sau cateva luni. Tot timpul am privit lucrul asta ca ceva extrem de firesc, ca doar asa pot fi sincer cu mine. Suntem suma tuturor trecuturilor noastre, nu-i asa? Poate ca asa e, dar iti dai seama ca e ceva bolnav in asta in momentul in care consumi mult mai multa energie in incercarea de a retrai un moment din trecut decat in creearea de amintiri noi. De obicei magia clipelor trecute sta doar in numarul de luni sau de ani care au trecut de la acea imbratisare sau sarut.

Zilele astea m-a lovit trecutul cu cea mai mare putere. Nu m-a lovit cu nostalgie sau amintiri umede, ci doar m-a facut sa-mi dau seama ca lumea pe care am lasat-o in urma acum 7 ani a disparut treptat si ar trebui sa o ingrop si eu. Ar trebui sa fiu in stare sa-i pun o cruce si sa ma intorc in fiecare an doar ca sa pun lumanari proaspete la crucea de lemn si nici de cum sa caut semne de viata.

Cu doua zile inainte sa ma urc in trenul care ma aduce acasa a sunat telefonul. Pe ecran aparea un nume pe care nu l-am mai vazut de zeci de luni; la celalalt capat al neantului era o voce pe care nu am mai auzit-o de ani de zile. Pe vremuri era tot ce as fi vrut sa ascult ca sa-mi fac ziua mai buna. Ce rost are sa mai tin minte privirea ei incetosata in dimineata in care am trezit-o cu ultimul album de Holograf (inca mai tin minte pasiunea mea pentru Sport Extrem)? Acum cu un zambet imens pe fata nu am putut sa o intreb decat daca are un copil. Stiam ca intre timp s-a casatorit cu tipul de dupa mine si nu mai vroiam decat sa o stiu fericita. Acum chiar nu mai conta ca am inebunit in cele 3 luni in care am tinut-o de mana ca si “Prietena mea” fara insa sa o sarut. Sarutul care a venit intr-un final dupa ce i-am spus ca am inselat-o (ce insemnatate diferita avea atunci aceasta “expresie”) a disparut de mult de pe buze. Acum vorbeam cu o cunostinta veche care are o viata total diferita fata de a mea.

Acum stau singur la o masa dintr-o bomba in care Timisoreana costa 3 lei. Cand am ajuns aici dimineata am fost socat sa o vad pe Adriana. A fost atat de ciudat sa o salut si sa-i cer o bere. Acum cativa ani as fi inlemnit cu gandul la dealul de deasupra orasului unde am simtit pentru prima oara furnicaturile dinainte primului sarut cu cineva care incepe sa-ti fie drag. Am sarutat-o emotionat si am strans-o puternic in brate in timp ce imi admiram singurul univers pe care il stiam. Asa am inceput prima tentativa de relatie. A durat o saptamana, prima saptamana de iubire neplatonica (gandindu-ma acum la acele momente ar fi definitia perfecta pentru o relatie platonica dar atunci nu-mi puteam imagina mai multa apropiere decat un sarut si o imbratisare). Acum ma simteam aiurea cand i-am dat 5 lei si i-am multumit. Mi-a adus apoi 2 lei la masa si mi-a spus ca asta e restul. I-am spus ca nu e nevoie. A repetat ca asta e restul. Am luat banii si m-am decis ca la un moment dat orice fluturasi trebuie uitati.

In prima zi in care am ajuns aici eram singur la o masa incercand sa termin postul inceput pe tren. Am ridicat privirea din ecran si am vazut-o pe Irene. Un zambet mi-a aparut pe fata. Ce diferenta intre zambetul de acum si atunci cand am ridicat privirea din pamant acum multi ani convins ca si ea a vazut aceleasi umbre ca si mine. S-a asezat langa mine si a inceput in forta: “Peste o luna ma marit!”. Nu stiu de ce m-a socat atat de mult asta. Am vazut-o ultima oara acum mai putin de un an si era la fel ca si mine. Nu stiu exact ce inseamna asta dar oricum nu as fi banuit ca peste cateva luni se va casatori. A simtit in privirea mea mirarea asa ca a schimbat subiectul: “Inca mai tin minte cum am plans ca o proasta doua zile din cauza ta! Mai tii minte?”. Da, pauza dinainte de Latina in care i-am dat a treia scrisoare. Nu a mai asteptat, ca pana atunci, sa o citim impreuna. A intrat in clasa si a citit-o. Dupa cateva minute a iesit plangand. Ii spuneam ca atunci cand am cunoscut-o eram cu Adriana. Intre timp ma despartisem de ea si oricum nici macar nu ma sarutasem cu Irene. Atunci asta conta mult. Acum ne culcam cu cele mai bune prietene ale iubitelor noastre si ni se pare cel mai normal lucru. Atunci ea a plans doua zile pentru ca desi sarutasem pe cineva cu o zi inainte am oprit-o sa o intreb cat e ceasul. M-am considerat cel mai mare nemernic pentru ca am scris doua scrisori in aceiasi zi.

Adineauri am mers sa-mi iau bilet spre noul meu Univers. Ma intorceam de la gara cand m-a oprit o batranica imbracata in negru sa ma intrebe: “Baiete, stii unde e mortul?”. M-am oprit mirat si i-am zis “Nu stiu unde e mortul”. “Deci nu esti de pe aici!”

Da, nu sunt de pe aici. Dar totusi, unde e mortul? Oare e chiar locul asta si sunt ultimul care nu si-a dat seama si caut in continuare cu disperare semne de viata?

Radem, Dansam, Juisam

Filed under: Din viata,Personal — Gelu December 24, 2011 @ 14:21

O prietena spunea ca ar vrea sa fie cu un tip cu care sa faca doar trei lucruri: sa rada, sa danseze si sa faca sex. Doar atat. Fara gatit, fara uitat la filme, fara iesit la bere doar din obisnuinta si pseudo obligatie, fara mesaje dragute care nu trasmit nici o informatie utila. Mie mi se pare imposibil sa ajungi in acel punct cu cineva. Defapt nu ajunsul e problema, ci ramasul. Nu zic asta doar pentru ca la un moment dat unul dintre cei doi se va implica mai mult si va suferi. Ar fi simplu sa fie doar atat.

Te urci pe bicicleta, incepi sa pedalez si prinzi viteza. Daca nu mai pedalezi la un moment dat te vei opri si iti vei pierde echilibrul. Nu poti sta la nesfarsit fara sa pedalezi. Nu e cea mai buna metafora dar o pastrez ca poate totusi rezoneaza cu cineva.

Sunt convins ca poti sa te vezi cu cineva o lunga perioada doar ca sa faci sex. La fel de bine poti sa iesi cu o tipa sau un tip doar ca sa dansati. E evident si ca te intalnesti cu unii dintre prietenii tai doar pentru ca reusesc sa te faca mereu sa razi. Cred ca e greu ca cineva sa conteste asta. Mie mi-e insa greu de imaginat cum ar fi o relatie interumana bazata doar pe doua din cele trei. Le-as fi luat pe cele mai simple ca sa-mi incep demonstratia (dansul si rasul) dar din pacate eu sunt o persoana destul de tista si rad atat de rar incat niciodata nu a contat asta pentru mine. Asa ca raman cu dansul si sexul.

Luat separat, sexul nu e decat mecanica pura. Cred ca am mai zis asta pana acum, dar singurul motiv pentru care am facut sex si atat pana acum a fost ca sa-mi mangai orgoliul. “Da coaie, inca mai poti sa le aduci la tine in pat”. Daca as fi atat de sigur pe mine, cum pretind, as inlocui aceste partide de sex cu o repriza buna de masturbare (din nou, aici vorbesc de actul fizic 100%, de combinatia aceea de transpiratie si incantare in momentul in care ajungi sa juisezi). Nici o data nu a existat sentimentul de vinovatie dimineata cand imi luam blugii si tricoul pe mine si plecam pur si simplu, fara nici macar un sarut pe frunte. Asta e usor. Relativ usor.

Cu dansul e insa altceva. Imi place sa dansez singur, sa-mi etalez miscarile de gaina decapitata in mijlocul unui club, sa mor de oboseala in timp ce-mi misc picioarele cu viteza luminii. Cu toate astea, nimic nu se compara cu o pirueta reusita, cu mana pe spatele ei in timp ce isi apropie parul de podea. Iubesc sa o tin cu pasiune in brate in timp ce o invart pe ringul de dans. E greu sa te bucuri din toti porii de dansul cu cineva fara sa-ti doresti mai mult dar nu e imposibil. Pana si eu am reusit sa fac asta de cateva ori. E insa imposibil sa tii pe cineva in brate pe ringul de dans si apoi sa o penetrezi fara sentimente. Sex + dans = a face dragoste. Le poti separa la inceput dar inevitabil o sa ajungi sa dansezi cu pasiune in cearsafuri si sa-i musti urechea pe ringul de dans.

Vis ciudat

Filed under: Din viata,Personal — Gelu December 19, 2011 @ 18:46

In ultimul timp nu prea am mai visat sau cel putin nu imi mai aduceam aminte nimic dimineata. Acum imi aduc aminte insa foarte clar unul din visele de aseara. Nu va speriati, nimic special sau plin de insemnatate. Visul e foarte punctual.

Eram intr-un bar si vroiam sa cer o Timisoreana. Am vazut insa ca era o promotie la Ciuc: la fiecare bere cumparata primeai un tricou cadou. Cum sunt pasionat de tricouri si nu prea observ diferenta intre doua beri blonde mi-am luat Ciuc. M-am intors a doua zi la bar si purtam tricoul pe mine. (era unul verde cu Ciuc scris mare pe el). Am cerut o Timisoreana. Chelnerita mi-a zambit si mi-a adus un Ciuc. Am crezut ca e o greseala asa ca nu am spus nimic. Am mai cerut o Timisoreana. Mi-a adus tot Ciuc. I-am zis ca am comandat altceva. S-a uitat mirat la mine: “Stiu ca ai comandat Timisoreana dar am vazut tricoul si am crezut ca ai gresit comanda”.

A doua zi am revenit. Nu mai purtam tricoul verde. Am cerut o Timisoareana. Am primit tot un Ciuc.

M-am trezit transpirat. Orice as fi facut lumea traia cu impresia ca imi place Ciuc-ul. In visul acela nu as mai fi baut niciodata Timisoreana pentru ca am cumparat o alta bere doar pentru ca era la promotie.

Other people

Filed under: Personal — Gelu December 7, 2011 @ 04:03

Obisnuiesc sa stau la un geam cu vedere spre Selari si sa privesc oamenii. Fac asta de peste un an. De obicei nu sunt singur. In seara asta am stat singur si m-am uitat prea putin la oameni. Mai mult am citit. De unul singur intr-o incapere plina de fum, de muzica data la maxim si de oameni veniti sa bea Skol la 5 lei sticla. M-am uitat insa si pe geam. La sutele de oameni care se plimbau grabiti spre Taxiu, autobuz sau grupul de prieteni care ii asteptau cu metrul de bere in fata.

De obicei ma uitam la tipele care treceau prin transee (intre timp strada arata relativ decent) si imi imaginam cum as arata peste zeci de ani langa ea impingand acelasi carucior prin Carrefour. Unele dintre ele imi pareau a fi potrivite pentru a juca rolul asta imposibil; pe marea majoritate insa le aruncam direct (cat de urat suna) in marele colt de ignoranta din mine. Imi imaginam caruciorul plin cu porcarii, zambetul ei la casa, degetele ei in mana mea, sarutul pe frunte cand ne bagam in par, pasiunea cu care facem dragoste pentru a 1653-a oara, setea cu care vaginul ei imi soarbe fiecare picatura izvorata din mine. Ma imaginam intr-o relatie normala. Intr-o casatorie cliseica. Era totusi imposibil sa duc vreun gand pana la capat.

Azi nu am facut asta. Azi m-am uitat la cupluri. La pusti de liceu care isi intersectau piercing-urile din limba, la copiii de facultate care isi traiau prima iubire libera, la tinerii proaspat casatoriti care inca se hranesc cu acel “DA”, la cupluri de 40 de ani care se saruta ca in tinerete, la batrani care merg in tandem pentru ca altfel nu stiu cum sa mearga, la oameni fericiti! Am inceput sa fac asta pentru ca mi-am adus aminte de clasica zicala: “it takes two to tango”. Nu imi puteam imagina un cuplu idilic pentru ca eram si eu parte din el. Eu nu stiu decat sa dansez break-dance. Daca vreau sa vad cupluri fericite trebuie sa ma scot din ecuatie. E ca si cum mi-as imagina echia nationala castigand campionatul mondial din 2018 cu mine in poarta. Nu ma uitam la ei cu invidie sau fiind convins ca “If they Can, I Can!”, ci pur si simplu… daca mergi in Africa in Safari e ok sa te uiti si la girafe cum mananca frunzele din varful copacilor chiar daca tu ai rau de inaltime.

1 Decembrie

Filed under: The picture of the day — Gelu December 2, 2011 @ 13:36

1Decembrie