Insemnari

Bugs

Filed under: Din viata,Work related — Gelu November 28, 2011 @ 15:53

Pe blogul asta am tot vorbit despre relatii, sex, obsesii si vise dar nu am prea vorbit despre ceea ce-mi consuma majoritatea timpului si uneori si a nervilor: munca. Sambata am venit la birou ca sa-mi dovedesc ca nu sunt nebun. Vineri am descoperit un bug care se reproducea inclusiv pe codul pe care il testasem acum cateva saptamani. Stiam ca am mai rulat testul respectiv si trecea insa acum pe exact acelasi cod pica. Stiam ca nu sunt nebun dar din exterior asa parea. Oricum, nu vreau sa va vorbesc despre acest bug ci despre cum vad eu “circuitul bug-urile in natura”.

Noi avem o politica destul de sanatoasa: daca cineva are mai mult de 10 “defecte” deschise trebuie sa se opreasca din ceea ce face ca sa se ocupe de ele. Ce inseamna sa te ocupi de ele? Simplu: fie sa le repari, fie sa validezi ca sunt reparate, sa le marchezi ca “not a bug” sau sa le inchizi pentru ca nu mai sunt de actualitate. Eu vad insa lucrurile putin mai drastic: daca se ajunge sa ai 10 bug-uri la un produs nu mai are sens sa continui sa lucrezi la acel produs. De ce? Pentru ca e evident ca chiar daca indrepti problemele existente vor aparea mereu altele. In plus, mie nu imi place sa rezolv problemele gasite. Nu, eu le las acolo. Singurul lucru care e posibil sa-l fac e sa-l inchid pentru ca e “obsolete”: nu o mai consider o problema. Mi se pare ca doar asa pot sa zic ca sunt sincer cu mine. Evident ca exista o exceptie: daca apar probleme majore lumea e obligata sa se ocupe imediat de rezolvarea lor. Lumea. Eu ma decid ca nu mai are rost sa continui investitia in proiect. Daca ceva trebuie explicat atunci nu ai cum sa intelegi. Daca ceva trebuie imbunatatit atunci clar nu e ceea ce cauti.

Un alt lucru pe care toata lumea il stie e ca o problema gasita mai repede costa mult mai putin sa fie indreptata decat o problema gasita tarziu. De exemplu, daca gasesti un defect revizuind specificatiile unui produs e mult mai simplu sa il repari decat daca il gasesti la code review sau la testarea de functionalitate. Pe mine nu ma ajuta extrem de mult asta tinand cont ca oricum nu am de gand sa le repar dar cu cat gasesc mai repede defectele cu atat pot sa ma decid mai repede ca  nu mai are sens sa-mi pierd timpul cu un proiect care nu se indreapta spre nivelul de calitate pe care il astept eu. Evident ca indiferent de stadiul in care este gasita problema conteaza si gravitatea ei.

Prea multa teorie. Sa luam un exemplu: te aflii in metrou. E o tipa relativ simpatica in fata ta. Ea iti zambeste. Tu ii raspunzi la zambet. Asa incepe review-ul specificatiilor. Iti place ca e bruneta cu ochi verzi, formele sunt interesante, zambet frumos. Gasesti in primul minut doua probleme, minore ce-i drept: poarta Uggsi si citeste Coelho. Dupa un minut in care nu mai gasesti nici un defect evident ii suna telefonul si asa apare un “show stopper” (prioritate A+ ): il are pe Guta la soneria de la mobil. Gata! Nu mai are sens sa investesti. De dragul exercitiului sa presupunem insa ca soneria de la telefon e una clasica, de exemplu cea pe care o ai si tu la mobil. Pana vine statia ta mai observi un defect relativ grav dar nu destul de grav sa abandonezi implementarea: la un moment dat i se adreseaza persoanei cu care vorbeste cu apelativul “fata”.

Coborati la aceiasi statie si pe scarile rulante o abordezi si o chemi la o bere. Ea accepta. S-a terinat procesul de “spec review” si urmeaza cel de “code review”. La prima intalnire bea si ea bere asa ca problema legata de cizmele ei devine atat de mica incat poti sa o inchizi pentru totdeauna. Iti dai seama si ca acel “fata” a fost adresat intr-un mod ironic. Apar insa alte doua probleme: nu i-a placut De Veghe In Lanul de Secara (un B) si i-a placut in Viena (un C pus pe lista doar pentru ca te simti prost sa nu ai decat 3 defecte ramase deschise). Nici dupa a treia intalnire nu ai destul de multe informatii ca sa renunti asa ca dupa ce se trezeste a doua dimineata la tine incepi procesul de testare functionala.

Dupa 3 luni in care au aparut si au disparut zeci de defecte pe lista (nici unul nu a fost remediat si niciodata nu s-a trecut de limita de 10 simultan) decizi ca e momentul de a duce lucrurile un pas mai in fata. Va mutati impreuna si te pregatesti sufleteste pentru o perioada pe care nu ai mai experimentat-o niciodata: testarea de integrare si de sistem.

La un moment dat esti gata sa renunti in dimineata in care tu i-ai pregatit micul dejun dar ea in loc sa-ti multumeasca cu un zambet s-a intors pe partea cealalta si a continuat sa doarma. Iti dai seama ca totusi nu e atat de grava problema mai ales ca nu ai reusit sa o mai reproduci asa ca te multumesti cu viata linistita a unui produs care se invarte mereu intre 5 si 6 defecte deschise. Ai vrea sa o continui asa cat mai mult timp dar iti dai seama ca oricum nu poti face testare exhaustiva oricat ai vrea. Gandul unui produs 1.0 te sperie asa ca scoti la bataie o baterie de teste negative cumulate cu teste de performanta si de stres. Nici un A sau A+. Nu a mai vorbit cu tine o seara intreaga dar iti dai si tu seama ca probabil e normal sa reactioneze asa dupa ce ai lasat-o sa te astepte timp de doua ore in fata barului vostru preferat. Iti dai seama cu ocazia asta cat de important ca fiecare test sa aibe un punct de validare foarte clar.

Intr-un final nu ai decat doua optiuni: sa te bazezi pe toata munca de testare facuta pana atunci si sa spui cu mana pe inima: “Da, lansam si va fi un produs perfect!”, sau sa-ti dai seama ca daca nu a picat nici cele mai dubioase teste sigur e ceva in neregula cu strategia ta de testare, sa renunti si sa o iei de la capat cu revizuirea specificatiilor altui proiect.

Un singur lucru e cert: daca ceva are un lucru care trebuie imbunatatit atunci clar nu e acel Ceva pe care il cauti.

Discard

Filed under: Personal — Gelu November 22, 2011 @ 15:01

Niciodata nu am fost in stare sa renunt. Nu ma refer aici neaparat la Mimi, papusa pe care o tin in continuare sub pat desi nu mai am 11 ani de ceva timp, sau la bagajul pe care continui sa-l port cu mine din gara-n gara desi sunt convins ca daca ar fi sa caut ceva util in el nu as gasi decat cel mult o pereche de sosete roase in calcai. Vorbesc de lucruri mai simple. Vorbesc de faptul ca odata ce am ajuns sa-mi formez o idee/obsesie/gand in legatura cu ceva/cineva nu pot sa nu imi impart nebunia cu ceilalti.

Stateam cu mailul in fata si nu eram in stare sa apas pe discard. Stiam ca o persoana care imi este foarte draga va suferi datorita lui dar nu am putut sa nu dau send. Cel mai trist e ca nici macar eu nu credeam in ceea ce scrisesem. Era insa pacat sa irosesc momentele de rautate maxima, nervii consumati si aberatiile debitate. Eu nu sunt sincer. Sunt mai mult decat atat. Sunt naturalist. Spun lucruri pe care nu le cred doar pentru ca la un moment dat mi-au trecut prin minte.

Nu cred ca esti iubirea vietii mele dar doar pentru ca am avut senzatia ca ai vazut si tu aceleasi umbre ca si mine te cer in casatorie. Nu cred ca esti o pacoste si nu regret ca te-am cunoscut dar asta am simtit in momentul in care ai scos televizorul din priza in timpul meciului. Nu te urasc dar pur si simplu nu sunt pregatit sa fiu fericit. Nu, nu mi-ai distrus viata dar nu eram dispus sa tremur din nou ca un pustan de 14 ani. Te iubeam cu toti porii dar nu puteam sa nu ma culc cu pustoaice din club din simplu motiv ca la un moment dat am simtit un inceput de erectie cand i-am simtit fundul atigandu-mi pelvisul.

Nu sunt in stare sa dau discard la nimic chiar daca sunt constient ca ar fi cel mai bun lucru. Sunt construit din toate micile mele obsesii si toti piticii care imi sar pe creer si imi impung nervii cu furcile incinse in flacari.

Ma definesc toti oamenii dragi mie pe care i-am ranit la un moment dat.

Sex si intimitate

Filed under: Personal — Gelu November 16, 2011 @ 16:24

Era 11/11/11. 1:11. Ma uitam la ceasul din biblioteca si mi-am dat seama ca as fi vrut sa fiu in alt loc in momentul acela. In mod normal ar fi trebuit sa fiu super incantat de acel moment. Tocmai ejaculasem intr-o pustoaica de 20 ani care inca imi mai mangaia penisul cu limba ei jucausa. Obiectiv vorbind am avut parte de o felatie ca la carte. De la un juriu independent ar fi luat cu siguranta cel putin un 9.5 din 10. A reusit sa ma faca sa termin fara sa-si foloseasca mana, folosind niste combinatii interesante de deep throat si atingeri senzuale, cu buzele catifelate, ale preputului. Numai ca nu eram nici un juriu independent si nici obiectiv. Poate daca as fi baut mai mult de o bere as fi avut o alta perceptie. Oricum nu aveam de ce sa ma plang. Eram totusi in timpul pauzei de masa si eu am fost al 11 lea tip care o penetrase. Ma simteam totusi atat de stingher. S-a facut si 12 si eu nu vroiam decat sa ma intorc la birou. Nu ma simteam bine in pielea mea.

– Si ce faci dupa?
– Ma duc sa beau o bere in A.
– Ti-am oferit si eu bere. Cumde nu ai vrut?
– Nu-mi place sa beau bere inainte s-o sug. Strica gustul spermei.
– Am auzit ca vinul alb ajuta. Mai ales daca bea el inainte.
– Next time.
– Da, tura viitoare.

Cu siguranta va mai exista si o tura viitoare in ciuda sentimentului de caine plouat aflat in mijlocul unei intersectii aglomerate. Ne-am imbracat fara sa ne mai spunem mare lucru si m-am intors pe plantatie.

Era o zi oarecare de vara. O ora oarecare. Nu era nici macar un ceas in camera. Ne-am pus pe patul de o persoana si am inceput sa ne privim. Nu ne spuneam nimic. Nu aveam nevoie. Privirile noastre verzi socializau si pentru noi. Am inceput sa ne zambim si ne-am luat de mana. Ochii ne erau in continuare imbratisati. Mainile au inceput sa se plimbe pe spate. Fiecare atingere a ei imi aducea un nou fior. O simteam si eu cum tremura din fiecare celula. Nu mai era nici unul dintre noi acolo. Ii simteam inima cum bate in timp ce a mea mai avea putin si exploda. Ne-am dezbracat fara sa ne dam seama. Nu era nimic sexual in atingerile si privirile noastre. Respiratia ei pe umarul meu gol era cel mai natural lucru posibil. In momentul acela eram convins ca de asta aveam eu umar: sa nu i se piarda respiratia in neant. Eu trebuia sa fiu mereu langa ea pentru ai colecta fiecare rasuflare. Ne-am departat cativa centimetrii ca sa ne putem privi mai bine trupurile goale. Imi simteam zambetul tamp pe fata dar nu ma puteam abtine. Stateam ca un copil in fata bradului de craciun. Oare daca nu ma ating de el  va fi mereu Craciun?

Am inceput sa-i sarut tot corpul. Am inceput cu ochii si am terminat cu degetul mare de la piciorul drept. Mi-am permis sa imi iau tot timpul din lume pentru a face asta. Eram un pustan de 5 ani care isi mananca desertul bucatica cu bucatica pentru a se bucura cat mai mult de gust. Dupa ce i-am savurat si ultimul deget m-a intins pe spate si a inceput si sa ma sarute. Ea a inceput cu pieptul si mainile. In momentul in care a inceput sa-mi sarute penisul erect am simtit ca lesin. Stateam cu ochii inchisi si ne imaginam intr-o barca, singuri in mijlocul oceanului. Nu as fi avut nevoie de nimic altceva. Care erau cele trei lucruri pe care le-as lua pe o insula pustie? Momentul acela. Sentimentul de cald si bine. Nici nu mi-am dat seama cand am ejaculat in ea. Ma simteam putin vinovat dar eram prea paralizat pentru a reactiona intr-un fel. A continuat sa ma sarute. A terminat cu urechea dreapta. S-a intins langa mine si ne-am luat in brate. Am respirat unul in celalalt pana dimineatata.  (Intre noi doi fie vorba, sunt convins ca undeva, pe o insula pustie sau nu, o tin in brate si respir in ea)

Cristea pe tocuri

Filed under: Curva Proasta — Gelu November 10, 2011 @ 17:01

Surprinzator s-a intors. Isi luase si ea o bere. Cica vroia sa ma inteleaga mai bine. Ce e de inteles?
– Si care ziceai ca e cea mai mare problema a ta?
– Nu putem sa vorbim despre altceva? Oamenii normali cand au o bere in fata vorbesc despre evolutia Stelei in fata celor din Targu Mures, despre recensamant, despre cea mai intima intalnire cu Dumnezeu. Defapt cred ca asta e cea mai mare problema a mea: vorbesc prea mult despre problemele mele. Imi place sa ma plang. Orice cacat il iau ca o mare tragedie. De ce nu vrei sa-ti povestesc de aventurile lui Kafka? De ce nu vrei sa stii de ce Adobe vrea sa omoare Flash-ul de pe mobile? Discutii perfect valabile pentru o Azuga.

Mi-a zambit si mi-a intins berea sa dam noroc fara sa zica nimic.M-am simtit obligat sa-mi continui monologul.

– Cred ca cea mai mare problema a mea e faptul ca nu am probleme. Ca simt nevoia sa mi le inventez. Simt ca traiesc degeaba daca nu am de ce sa ma plang. Ieri eram la aceiasi masa cu o prietena si ma plangeam ca soarta isi bate joc de mine. De ce spuneam asta? Ai crede ca m-as fi plans ca am fost dat afara sau ca am leucemie sau lucruri de astea de care se plange lumea. Nu, eu ma plangeam de distributie. Ce om sanatos la cap se plange de distributie? Daca as avea masina ai putea crede macar ca mi s-a stricat distributia de la masina (am auzit ca masinile au asa ceva dar sincer nu stiu la ce e buna). Nu, faceam o imensa drama din faptul ca fie primesc prea mult fie prea putin. Si da, ma refeream la tipe. Soarta isi bate joc de mine: fie imi ofera prea multe opriuni si nu stiu ce sa aleg fie nici una. Atunci cand am prea multe optiuni pana investighez fiecare posibilitate ele dispar. In fine. Sunt varza.

Acelasi zambet imposibil, de ne patruns, pe care pur si simplu nu reuseam sa-l inteleg. De data asta ea a intrerupt momentul prelungit de tacere:
– Stii, cineva a spus la un moment dat ca atunci cand oamenii sunt impuscati, sangereaza! Sangerezi?
– Nu stiu daca a spus-o cineva dar o spun eu: cand dai cu capul intr-un geam, te tai!
– Apropo de asta, pentru un om care fuge de singuratate stai cam mult singur!
– Daca as porni acum pe jos pana la Budapesta nu ar insemna ca am si ajuns.
– Da, dar nici aici nu ai fi.
– Dar as fi liber. Vreau sa fiu liber.
– Nu, vrei sa te simti liber. Oamenii au inceput sa fie fericiti in momentul in care au construit garduri. Avem nevoie de garduri ca sa putem fi fericiti.

Asa a venit si momentul meu de liniste. Urasc sa dau dreptate cuiva, cu atat mai mult Tatianei.
– Poate ca ai dreptate. Nu e vorba doar de garduri sau ziduri. Nu cred ca am o problema cu asta. Problema mea e ca daca vad o tipa care vrea sa fie salvata (niciodata nu am incercat sa aflu de ce vor tipele sa fie salvate dar majoritatea il asteapta pe printul pe cal alb) sar sa le salvez.
– Nu le poti salva pe toate.
– Stiu, dar eu trebuie sa incerc! Trebuie sa le fac fericite pe toate!
– Vrei sa spui ca incercand sa faci asta nu ai cum sa reusesti cu toate pentru ca mereu va fi o alta tipa care merita sa fie facuta fericita. Pot sa fiu sincera?
– E prea tarziu sa spun nu…
– Cred ca ti-am mai zis asta: esti un mare las. Esti ca miile de oameni care merg la torida si sunt convinsi ca si ei ar omori taurul daca ar fi in locul toreadorului. Dar nu intra niciodata in arena. Asa si tu: esti convins ca daca te-ai focusa pe o singura tipa ai putea sa o faci fericita. Dar nu o faci. Ti-e frica. Te temi ca totusi nu vei reusi. Asa, e simplu. Iti construiesti o poveste frumoasa cu soarta care isi bate joc de tine si iti ofera prea multe tipe de salvat si saracului de tine ii e greu sa se decida. Micul erou e coplesit. Hai sa iti plangem de mila.
– Da, ai dreptate. Costea nu are ce sa caute la Steaua. Din cauza lui a retrogradat Craiova.
– Florin? Sau frasu’?
– Ambii. Ar trebui sa joace in C. Nu au talent si gata.
– Bine ca Tanase are.
– Ce vrei, nu e Ronaldo dar se chinuie.
– Important e ca a inceput DNA-ul sa-si faca treaba.
– Da, niciodata nu stiu daca nu sunt convins ca cea langa care ma trezesc e “The 100% Girl”. Daca merit mai mult?
– Nici eu nu stiu dimineata. Daca totusi tocurile pantofilor pe care vreau sa ii port sunt prea inalte?. Nu vreau sa fiu cea mai inalta persoana din sala.
– Da, si eu ma intreb mereu daca merit mai mult decat mi se ofera.
– Si niciodata nu stiu cum sa-mi asortez geanta cu cerceii. Tu ce crezi? Daca port cercei care atarna ar trebui sa port o geanta ecologica din bumbac? Asa am citit in Tabu saptamana trecuta.
– Si eu fug de relatii.
– Dar asta te plangi ca vrei?
– Da, asta vreau: niste pantofi pe care sa ii pot folosi si la birou si in club.