Sunt acasa. Intre timp e un loc pustiu. In trenul spre nicaieri o prietena m-a intrebat despre simpla strangere de mana. Nu am stiut ce sa ii raspund. Ea se plangea ca nu mai inseamna nimic. “Pe vremuri o luai de mana si asta insemna ceva. Insemna ca nu ai prietena de 3 ani care te asteapta acum in Londra. Ca insemni ceva pentru el…”. Raspunsul meu simplu a fost ca acum nici un sarut sau o noapte de dragoste nu mai reprezinta nimic. Putem fi geniali in pat fara ca asta sa excluda faptul ca eu iubesc pe cineva la mii de km distanta.
601. Ne intorceam de la Casa Poporului in acea sambata de Decembrie. Mana mea a alunecat pe bara autobuzului aglomerat. Ea mi-a adoptat-o si ne tineam impreuna de bara. Eram implinit. Stiam ca lumea mea e si a ei. Stiam ca tinand-o de mana nimic nu ni se va putea intampla.
Acum mii de ani, plin de complexe, ma impiedic de bordura drumului nostru. Imi da mana ca sa imi regasesc echilibrul. O strang puternic si nu-i mai dau drumul. Nu contesta nimic. Ne tinem de mana pe drumul nostru spre o poveste frumoasa de iubire platonica.
Ne trezim dimineata cu o acuta lipsa de somn. Imi ridic trupul dezbracat de langa al ei si ma imbrac. Ea e nevoita sa faca acelasi lucru. Ne zambim si ne gandim ca a fost o partida ok pentru o noapte de marti. Acum e deja Miercuri si ne asteapta sefii la birou. Iesim pe usa care scartie si mergem sa asteptam liftul. O iau de mana si intram in cabina de trei persoane. Ne dam drumul in statia de tranvai. Nu ne spunem nimic dar stim ca nu a fost doar o aventura de o noapte.
Tipam. Sarim. Dansam. Prizam magie. Ne luam de mana. Ne mangaiem pe spate. Incerc sa o sarut. Imi intoarce obrazul. Nu vrea sa stricam magia.