Eram intr-un supermarket de pe langa casa ei. Ne plimbam tinandu-ne fericiti de mana prin raionul de lactate. Ne oprim langa raftul de iaurturi si ii spun plin de blandete: “Ar trebui sa luam niste iaurt de la Napolact”. Mi-a zambit, m-a strans de mana si mi-a raspuns: “Am auzit ca Sana de la Dorna e mult mai buna si mai consistenta”. Am ramas bulversat. Cum a reusit sa se schimbe atat de mult? Cum am ajuns doi straini? Cu doua saptamani inainte imparteam un Mango si acum ea vrea Sana.
Nu am reusit decat sa rostesc un sec “Ok” inainte sa ma inchid in carapacea mea de rezerva. O tineam de mana in continuare in timp ce ea umplea cosul cu ulei, piept de pui, ardei, castraveti si ciocolata neagra.
Am platit si am iesit pe usa rotativa. As fi vrut sa o trag sa ne rotim in continuare spre ceva care sa nu reprezite intrarea noastra in Sfarsit. Nu am facut asta. Am mers acasa. Am pus Sana in frigider, am mers in dormitor si am inceput sa ne iubim mecanic. Sa ne dezbracam mecanic, sa ne atingem metalic, sa ne simtim straini.
Am asteptat doua zile sa-mi spuna ceva. Sa-mi spuna ca nu avem nevoie de iaurt atata timp cat amandoi imbratisati incapem intr-o cutie de pantofi. Ca Sana de la Dorna e de fapt dorinta ei ca noi sa trecem la un nou nivel de intimitate. Ca a inteles de unde venea nevoia mea de iaurt.
Nu mi-a spus nimic. Se comporta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nevoia mea de iaurt e cel mai natural lucru din lumea Noastra. Nu mai suportam pielea din jurul meu, din jurul nostru. A treia zi am plecat lasandu-i un biletel pe noptiera:
“A fost decizia ta. Tu ai decis ca fericirea noastra nu conteaza pentru tine. Eu nu pot trai intr-o lume in care lactatele sunt mai importante ca iubirea.”