Insemnari

Eu am putine placeri in viata. Una dintre ele imi ofera din ce in ce mai putina satisfactie. Fetelor, ce s-a intamplat cu voi? E simplu: ii zambesti si spui “Mersi!”. Atat!

Incep sa fiu traumatizat. Doar doamenele de o anumita varsta imi mai ofera acel zambet pe care il caut de fiecare data cand ma las sa fiu vulnerabil in fata lor.

Fostele prietene reactioneaza ciudat de fiecare data, ca si cum as incerca sa sterg cu buretele despartirea. O iau ca un semn de slabiciune, ca le vreau din nou langa mine dar eu pur si simplu incerc sa mai traiesc pentru o clipa acele momente magice din relatia noastra.

Pe actualele prietene nu le prea inteleg. As fi crezut ca orice tipa isi doreste asta dar se pare ca le este atat de greu sa accepte ca unii tipi nu vor decat sa le vada zambind.

Cu doamnele si domnisoarele de la munca e relativ mai simplu. Ma saruta pe obraz dupa, imi multumesc si isi pastreaza zambetul pe obraz cateva secunde.

Cu necunoscutele nu stiu la ce sa ma astept. Cum poti sa spui: “Nu, mersi!”. Cum poti sa dai doar din cap?  De ce doar doamenele dupa o anumita varsta zambesc din tot sufletul si spun “Multumesc!”. Cu asta ma hranesc: cu zambetele voastre, doamnelor si domnisoarelor!

E simplu. Florile pe care imi place sa le dau necunoascutelor, iubitelor, colegelor sau fostelor iubite sunt date dintr-un sincer altruism. Ma hranesc cu zambetul lor. Cu sclipirea din ochi. Asa ca, doamnelor si domnisoarelor, atunci cand primiti flori de la un necunoscut, de la iubit sau fost iubit, coleg sau amant nu trebuie decat sa zambiti, sa va bucurati de gest, de florile de privara, de placerea lui de a le oferi. Nu va oferim flori pentru ca ne cerem iertare, pentru ca “asa se face”, pentru ca facem reclama la detergenti ci pur si simplu: iubim frumosul. Pe voi si pe ele. Unele langa celelalte.