Am admirat-o saptamani intregi in timp ce ne bucuram amandoi de pauza de tigara. Separat. Eram pur si simplu fascinat de trasaturile ei exotice, de tenul ei masliniu, parul brunet carliontat si de ochii caprui (banali in mod normal). Coboram de la noua sperand ca va fi si ea in jurul unui cos de gunoi. Aveam norocul asta de maxim doua ori pe zi. Mai ales la ora 12. Era deja un ritual. Coboram la 11:58 si la 12:02 aparea si ea sa-si fumeze tigara inainte de masa. Stiam ca ea nu ma observa. Colegii mei se bucarau de formele tipelor de la banca, expuse de cele 30 de grade de afara, si eu incercam sa nu ma pierd in zambetul ei trist.
La un moment dat m-am hotarat sa ma las de fumat. Ma oprea un singur lucru. Ea. Stiam ca sansele sa o mai vad ar fi scazut dramatic. Exista o singura solutie: sa trec peste timiditatea mostenita de la Gheorghita si sa ies sa-mi infrunt obsesiile. “- Buna, eu sunt Gelu”. “L” […] […]
Cateva tigari fumate impreuna, schimb de linkuri si poezii, “Add as Friend”, “L accepted your friend request”.
Ea a plecat din cladire, mi-a refuzat invitatiile la bere si am ramas “prieteni” pe Facebook.
“Intentiile senzuale” au disparut de mult. Au trecut secole de cand nu am mai coborat la o tigara doar pentru a vedea ce rochii indraznete mai poarta. Ma gandesc la poeziile ei cu un zambet pe fata, dar cam atat. Pana azi. Un link postat pe acest “instrument al dezumanizarii”.
Nu stiu de ce, nu stiu cum si nu stiu de ce acum dar micul pasaj din Nabokov a actionat ca o cheie. Cheia unui seif facut din pereti grosi de plumb care era menit sa nu fie deschis niciodata.
Ce se ascunde in el? Doua zile. Si atat.
Cand si unde l-am inchis? Acum mult timp intr-un compartiment jegos a unui tren care pleca dintr-o gara departata de Bucuresti.
De ce? Pentru ca am privit fericirea in ochi si stiam ca nu exista decat doua optiuni: fie ma resemnez si o imbratisez, fie fug si uit. Am ales varianta ce-a mai simpla: sa fug, sa construiesc un seif cu pereti grosi din plumb si sa arunc acolo toate amintirile, sentimentele de implinire si orice plan de viitor care s-ar fi putut contrui in jurul unei iubiri adevarate.
Am reusit? Da. Am sters totul cu buretele in momentul in care am aruncat cheia. Eram dupa 10 minute, in care am strans si am aruncat tot in cutia de plumb, total gol. Am pus chiar un pariu in ce directie merge trenul. Eram convins ca merg cu fata. Am pierdut. Mergeam cu spatele.
A meritat? N-o sa stiu niciodata. Acum cu usa seifului desfacuta nu pot sa zic decat ca viata mea ar fi fost alta. Si a ei. Cu siguranta daca nu as fi fugit de fericire nu ar mai fi existat imensitatea de plumb, nu as mai fi vorbit la telefon cu Dianina acum 5 ani, nu as mai fi fumat in fata cladiri, nu as mai fi intalnit-o pe L, nu as mai fi desfacut seiful in care se afla o mica sfera de fericire si iubire pura omogenizate de pasiunea unui copil pentru imbratisari.
Ar fi mers? Nu stiu daca stiti povestea gemului de capsuni care apare in “Eseuri de Indragostit”. Credeam ca cei doi indragostiti se cearta din cauza nenorocitului de gem pentru ca le este frica de cat de aproape au ajuns de perfectiune. Defapt cred ca e invers. Ne dorim sa fie perfect. Ne dorim ca o noapte pasionala sa se termine cu gemul potrivit pe masa. El nu se afla niciodata la 500 de kilometrii, intr-un frigider de la etajul 5 din regie.
Regret? Nu!
Ce ciudat, dupa toata aceasta pledoarie frumoasa, inchei cu un “Nu”.
Cred ca mai mult incerci sa te convingi pe tine ca nu regreti.
da, si eu cred ca, de fapt, regreti (asa cum regretam cu totii diverse momente din vremurile bune, de exemplu).
dar partea buna e ca data viitoare poti sa schimbi asta. inca mai ai timp sa-ti permiti schimbari.
ne-aruncaaaam cu capul inainteeeeee!