Acum doua saptamani eram intr-un bar din San Francisco cand un tip m-a intrebat cum mi se par tipele din US. I-am zambit si i-am spus ca sunt din Romania asa ca prefer sa nu comentez. Am incercat sa-i explic dar nu stiu daca a inteles pe deplin raspunsul meu. Sunt convins insa ca ar intelege dupa nu mai mult de 10 minute petrecute pe strada, in metrou sau intr-un club aici. In cele doua saptamani jumate am vazut o singura tipa cu adevarat “buna”, dupa toate standardele de la noi. Initial credeam ca e din Europa de Est. Se pare ca era din Norvegia.
Dupa primele 48 de ore de cand am aterizat de la NY mi-am dat seama ca, vorba cantecului, “Romania is my country!”. Am reusit din fericire sa ma intalnesc cu multi dintre oamenii dragi mie, chiar daca doar pentru cateva momente si mi-am dat seama ca deocamdata nu as pleca de aici. M-am obisnuit prea mult cu stilul meu de viata de aici. In timp ce-mi savuram Timisoreana in Central Park am inceput sa ma gandesc daca nu as vrea sa ma mut acolo. Dupa primele doua noptii aici stiu ca nu are sens nici sa ma gandesc la asta.
In momentul de fata nu stiu daca as putea sa renunt la concertele din beciurile bucurestiului, la pustoaicele de 20 de ani din cluburi, la berea sub un dolar sau la discutiile filosofice de la ora 5 dimineata cu tipe necunoscute pe care nu o sa le mai vad niciodata. Cu siguranta insa m-as muta in State daca o sa fiu la fel si la 50 de ani. M-a surprins naturaletea persoanelor de o anumite “varsta” pe ringul de dans si la bar, faptul ca nu era nimic ciudat ca pentru un pensionar sa agate o persoana de varsta apropiata sperand ca “He will get lucky”.