A venit toamna. Frunzele cad peste cadavrele voastre in stari diferite de putrezire.
A trebuit sa va spun nu la un moment dat. Nu a tinut de voi. A tinut doar de nevoia mea de a apasa cutitul intr-o inima care inca bate. Universul vroia asta. Daca era dupa mine as fi asteptat sa nu mai bata inainte sa le injunghii. Asa nu ar mai fi tasnit atat de mult sange pe peretii din jur. Intr-un final s-ar fi ajuns oricum in acelasi punct: o serie de oase, invelite in mai multa sau mai putina carne mancata de viermi, ingropate sub un covor proaspat de frunze. Din cand in cand muncitorii de la salubrizare mai strang din frunzele moarte mangaindu-va si pe voi cu maturoiul facut de un tigan din Ramnicul Sarat. Pe voi nu va arunca in tomberon. Se preface ca nu existati. Eu insa nu pot sa nu ma gandesc la momentele in care oasele acelea erau acoperite de carne proaspata, de piele fina si mai ales de mangaierile mele infinite.
O sa vina Iarna. Oasele voastre se vor topi sub zapada proaspata. Nu vei mai fi Tu sau Ea, oasele tale sau oasele ei. Va fi doar o pasta omogena de oase topite si vise. Stiati ca intr-un BigMac se afla carne din pana la 50 de vaci? Cand te infrupti din unul nu ti se face dor de una dintre ele si nici nu te gandesti ca poate meritau mai mult de la viata. Te bucuri de gustul de pseudo vita si atat. Asta ar trebui sa fac si eu: sa ma bucur de trecut ca de o pasta omogena de vechi iubiri facuta pe gratar si servita intr-o chifla pufoasa, fara a ma gandi ca poate una dintre vaci trebuia sa mai mearga o data la bou.
plastic fantastic