Insemnari

A pornit de la o coada… Au trecut 5 ani de atunci, Insemnarile din Musuroi s-au transferat in niste Insemnari si atat. Nu foarte multe, doar 796 care au adunat doar 2162 de comentarii. Coada din carrefour a fost mai mult un pretext. Simteam nevoia sa scriu. In continuare ma trezesc adesea dorind sa scriu, chiar daca nu am ceva de transmis. Cam asa s-au nascut cam toate aberatiile. Mi-era dor de orele de romana. De temele pe care le asteptam sa ma scoata din starea de “cel mai bun fizician din Bucovina” (ca sa-l parafrazez pe parohul de la biserica la care mergeam). Inca povestesc cu mandrie de caracterizarea personajelor din Moara cu Noroc in care am luat Biblia si am copiat Geneza, asta reprezentand 75% din tema. Am avut noroc de un prof de romana care a reusit sa-mi cultive placerea de a abera, de a nu folosi carti de comentarii, de a nu cadea in capcana figurilor de stil gratuite. E usor de inteles supriza mea acum o luna cand mi-a dat like la un post. Am fost atat de mandru de mine…

Datorita blogului, intr-un mod mai direct sau mai indirect, am intalnit oameni foarte faini. Am inceput prietenii puternice, am convins multa lume sa ma suporte la o bere, am ajuns si mai departe cu unele… Cred ca cele mai multe polemici le-au ridicat sutele de metafore folosite in posturile mele, mai ales cele care nu pareau atat de “ireale”. Tin minte reactia surorii unei foste prietene care dupa ce a citit postul asta a luat-o de manuta ca sa aibe “the talk”. Intr-un final a convins-o ca era o metafora pentru… De asemenea din cand in cand “the big boss” mai ma opreste prin birou sa rada de un post sau altul

(Am inceput postul asta intr-un bar din centru si la masa de langa oamenii vorbesc despre bloguri. E prima oara cand asist la o astfel de discutie. De obicei asist la discutii de genul asta sau asta. O tipa de la masa alaturata: “Nici nu credeam ca gandeste atata” referindu-se la un tip pe care il cunoaste si a ajuns sa-i citeasca blogul. Sunt curios daca reactia asta au avut-o si oamenii cunoscuti in real life care ajung pe pagina asta )

In toti cei 5 ani cel mai frica mi-a fost sa nu ajunga pe blogul asta parintii tipelor cu care ies. Nu stiu de ce dar ma astept in continuare ca reactia lor sa fie: “Nu te mai vezi cu el!”. (Ca o mica paranteza: cum sa fii tata de fata si primul lucru care-l faci cand aflii de tipul cu care iese fica sa nu fie sa-l google-esti? ) Oricum in continuare ma mira faptul ca nu toate domnisoarele care ajung aici nu incearca sa fuga mai ales ca recitind posturile de acum cativa ani nici macar eu nu-mi dau seama care sunt reale 90% si care imaginare 90%. (exagerez putin, marea problema a mea e faptul ca nu reusesc sa-mi descifrez metaforele pe care le folosesc la o luna dupa ce le-am folosit). Eu unul nu as suporta langa mine tipe care sa foloseasca un limbaj de genul asta.

Apropo de injuraturi, simt nevoia, datorita insistele unui Barbos, sa decodific un post. Vroiam sa transmit faptul ca nu vreau sa ma uiti. Nu vreau sa ma uiti si stiu ca esti la fel ca mine, la fel ca el, la fel ca ea, si vei tine minte toti tipii/tipele cu care faci sex (explicatiile ar putea fi multiple dar sa notam cea mai importanta: sa stii pe cine sa anunti in caz ca aflii ca ai un BTS). E atat de simplu. Vreau sa stii peste 3 ani ca m-ai cunoscut, ca a existat un tip care isi aranja bretonul din minut in minut. Barbosule esti multumit de explicatie?

O parte din posturi, sper ca sub 30%, au fost scrise sub influenta alcoolului. Atunci sunt in stare sa fiu mai sincer si mai direct ca de obicei. Unele au ramas la statutul de draft, altele au fost sterse dupa publicare dar cele ramase sunt unele personale, directe, adresate unui singur cititor. Nu stiu de ce in anii astia am tot preferat sa diluez un mesaj atat de mult incat sa-l pot publica in loc sa folosesc o modalitate directa de adresare. Odata cu primul post au scazut mailurile adresate intr-un mod direct cuiva. Nu mai sunt in stare sa scriu cuiva direct. Ma astept sa inteleaga ca ultimul post ii este adresat si sa descifreze mesajul. Probabil ca adesea lucrul asta nu s-a intamplat. (reversul medaliei e atunci cand scriu ceva care nu este adresat nimanui dar multa lume se simte ). Acum beau bere si scriu.

Blogul asta m-a ajutat sa-mi creasca “orgoliul” prin comentarii de genul asta sau asta cand defapt nu sunt decat un tip cu o tastatura in fata si acces la net. Mi-ar fi placut ca cele cateva sute de pagini pierdute pe un domeniu banal sa se concretizeze in ceva mai palpabil, intr-o poveste cu cap si coada, intr-o serie de nuvele, intr-o biografie a unui ilustru necunoscut dar eu nu pot sa nu dau “Publish”…  I want it all, I want it now.

Cred ca m-am folosit de pagina asta pe care oamenii stau in medie 90 de secunde si ca sa ma cunosc mai bine. O data ce “faci publica” o anumita parte din tine ajungi sa sapi mai adanc. Si mai adanc. Fiecare dintre noi trebuie sa ajunga la ceva ce nu poate impartii cu altii. Mai ales nu pe ceva indexat de google. Asta incerc sa fac eu. Sa gasesc acel loc care nu trebuie indexat. Trisez putin si mare parte din informatia transmisa spre nimeni este codata intr-un fel sau altul dar ideea ramane: eu ma dezbrac ca sa gasesc acel loc care in care port centura de castitate.

Postul asta trebuia publicat acum 3 zile… Imi zic “La mai multe posturi” cu o mica intaziere, asta e… Intre timp s-a intamplat un lucru ciudat. Eram acum 2 seri in club si in timp ce-mi etalam dansul de gaina decapitata langa o domnisoara i-am zis ca ma cheama Gelu. Raspunsul m-a surprins: ‘Da, stiu. Iti citesc blogul”. Ce mica e lumea: sa dansez langa unul din cei 40 de oamenii care imi citesc aberatiile. Astept aniversarea de 10 ani, poate pe alt domeniu… gelu11.com.au 🙂