Insemnari

Acum 9 ani ii scriam unei bune prietene:

Nu mai pot vedea, de la geamul la care stau si scriu, copacul care imi da speranta, inspiratie, credinta… e un copac de pe un deal, un copac mare in forma de umbrela. Il pot vedea si de la bunicii mei, dintr-un sat aflat la 15km. Nu l-am atins niciodata, reprezinta luminita de la capatul tunelului. In cateva ore as putea ajunge la el dar vreau sa-si pastreze pentru mine aceasta aura de mister, de perfectiune a naturii.

Intr-un final, intr-o dimineata, m-a luat Cineva de mana si m-a dus acolo. Drumul pana acolo a fascinant, dealuri inverzite pline cu flori de primavara, suvitele ei blonde straluncind in soare, promisiunea primului sarut adevarat, emotia iesirii din tunel. Intr-un final am ajuns legat de mana ei in varful dealului. Umbreluta ma astepta acolo. Umbreluta ne astepta pe amandoi. Imaginea neclara pe care mi-am construit-o in jurul ei urma sa prinda contur. Acel loc fascinant urma sa se transforme intr-un mar salbatic, mic, putregait si mancat de viermi. Cu toatea astea era cu mult mai special decat miile de brazi impunatori aflati la cativa metri, era o parte din mine, reprezenta multe din sperantele mele. Si l-am atins. Am luat o bucata din el ca sa-l am aproape ca dintr-o data nu era deajuns sa-l vad de la cativa kilometrii. Imagineaza-ti ca te uiti la sperantele tale cum sunt gaurite de viermi.

Am mai urcat o singura data dealul acela, singur, in unul din multele mele momente in care imi lipseau buzele ei subtiri, parul blond, scrisorile… Ajuns la Umbreluta mi-am dat seama de ce m-am despartit de ea: nu era din cauza faptului ca nu vroiam sa ratez ultima etapa din Turul Italiei (explicatia oficiala) sau ca ma deranjau glumele ei copilaresti. Nu puteam sa iubesc un lucru concret, ceva palpabil. Imi placea ideea de “acoperisul lumii” mult mai mult decat sa fiu acolo efectiv. “Copacul mare” nu era decat un copacel daca stateai langa el, Irina nu era decat “prietena mea” inainte, acum era mai mult…