Insemnari

Acum o saptamana si ceva am primit un comment “magulitor” la un post destul de vechi. Evident ca narcisistul din mine s-a simtit mai mult decat flatat. La cateva zile mi-a dat aceiasi persoana follow pe twitter asa ca am inceput sa urmaresc si eu ce scrie. Chestii aproape banale pana acum cateva zile cand intreba (eram printre cei 3 followeri ai ei) cine are "The Catcher in the Rye in engleza. Mi s-a parut o foarte mare coincidenta asa ca i-am trimis mesaj ca o am eu. Ma gandeam ca fac si eu un bine unui alt obsedat de cartea lui Salinger. Asa am ajuns sa ies joi cu ea la o bere si apoi sa mergem la concert Les Elephanta Bizarres.

In cele 5 ore petrecute la bere a reusit sa ma cucereasca prin micile ei povestiri din timpul liceului/facultatii, prin faptul ca e la fel de bolnava in ceea ce priveste relatiile ca si mine, prin faptul ca era la fel de narcisista ca si mine si nu in ultimul rand cu obsesia ei pentru Noua Zeelanda.

Lucrurile mergeau de la sine asa ca pe la 1 noaptea fara sa o intreb unde mergem ne-am urcat amandoi in acelasi taxiu si am mers la mine. Era cel mai firesc lucru. Pe drum mi-am dat seama ca desi stiam atat de multe despre ea nu aveam nici cea mai mica idee cati ani are, unde lucreaza, ce facultate face/ a facut. Nu conta.

Ajunsi la mine lucrurile au continuat sa mearga de la sine. Parca eram niste fosti iubiti care se reintalnesc dupa cativa ani. Primul sarut a venit de la sine, tricourile au zburat ca si cum era nefiresc sa le purtam, blugii trebuiau sa fie pusi in cosul de rufe murdare, pielea trebuia sa fie mangaiata ca sa se obisnuiasca si ea cu temperatura din camera…

Si s-a oprit… eu deja nu mai procesam nimic cu anumite parti ale corpului, eram pe pilot automat… Si s-a oprit.

S-a ridicat din pat, s-a imbracat in cateva secunde si inainte sa tranteasca usa mi-a zis:

“Acum stii si tu cat de frustrant e sa lucrezi cu nenorocitul ala de Flex Builder”