Insemnari

Alain de Botton isi incepe ale sale Eseuri de Indragostit (apropo, e la careva dintre voi cartea mea?) spunand ca “setea noastra de destin nu este nicaieri mai puternica decat in viata noastra romantica”. Acest lucru m-a lovit acum cateva zile intr-o statie oarecare de autobuz cand am simtit ca gemul de capsuni vine sub forma de batai necontrolate de inima, cand in cautarea de simboluri m-am agatat de o coincidenta banala.

Rasfoiesc la BCU aceasta carte de capatai a adolescentei mele si nu pot sa nu ma simt banal. Fiecare cuvant pe care l-as fi putut spune si eu daca mi-as fi permis vreodata luxul de a trece prin filtrul ratiunii sentimentele ma face sa ma simt din ce in ce mai plat, din ce in ce mai ordinar. Ne place sa credem ca numai noua ni se incaleca scobitorile cazute pe masa, ca doar noua ni se intersecteaza planurile universurilor paralele din care ne imaginam ca facem parte.

Am vazut-o prin geamul autobuzului. Mi s-a parut ca am o iluzie. Am parasit universul acela de mult. Acum imi contruiesc o noua Cale Lactee. Cea veche s-a dilatat de mult pana la disparitie. S-au deschis usile. Umbra vechiului Pamant a creat o eclipsa pe noul Pamant. Am ramas ca fara lumina. Nu-mi mai gaseam punctul de sprijin, l-am pierdut pe undeva prin intunericul creat. Ca inainte de orice apocalipsa pamantul a inceput sa mi se cutremure, nu mai vedeam, nu mai auzeam, nu mai simteam. Dupa o vesnicie am inceput sa respir din nou: “Salut….”

De ce avem nevoie de simboluri? De ce ne ascundem? De noi? De ce simtim nevoia ca destinul nostru sa fie in mana unei fiinte superioare care ne trimite semne? De ce nu e deajuns faptul ca iubim sa ni se vorbeasca de Cartarescu si Camil Petrescu, ca ne place sa ne muste de ureche, ca ne place sa…. de ce simtim nevoia ca intreg cosmosul sa fie de acord cu sarutul pe coapsa? De ce faptul ca tresare cand o tii de mana pe pod inseamna ca si ea crede in umbre? Poate de vina e doar vantul care bate mult mai puternic pe pod, poate de vina e… Poate ca….