Eroilor. Ea coboara. Eu ii iau locul. Langa mine se aseaza doi tineri politehnisti. Ea ma saluta de pe peron. Ei in extaz. “Uite ba… ne saluta!!!”. Ea transmite si un sarut virtual. “Uite ma…” si saluta si tipul de langa mine. Ma intorc serios: “Eu nu cred!”. Se uita la mine, se uita la ea si isi cere scuze. Eu zambesc. Doamna din fata porneste intr-un ras isteric.
citisem primele propozitii si m-am gandit ca era vorba tot de o “ea” oarecare si ma pregateam sa obiectez.
oricum, vad ca nu prea te inghesui sa mai raspunzi la comentarii…
aşa-i cu scriitorii ăştia, sunt misterioşi 😛
Mihai, nu inteleg. 🙂 Am raspuns de fiecare data cand am crezut ca e ceva de raspuns… cred… 🙂 Si da, nu e vb de o “ea” oarecare 😉