Singuratatea bobului de orez

In fiecare dintre noi exista un mic sat din Norvegia in care se cultiva orez. Fiecare dintre noi are propria orezarie cu canalele sale de irigatii, cu muncitorii platiti cu boabe de mazare, cu boabe de orez cazute pe marginea borcanului. Oricat de mult am incerca sa negam faptul ca suntem din Nord adevarul iese mai devreme sau mai tarziu la iveala: petrecem prea mult timp in preajma noastra. Am incercat cu totii sa fugim, sa ne ascundem sub un buletin sau un pasaport dar nu am reusit decat sa ne confirmam statutul de asezare umana.

Din cand in cand mai primim cate un vizitator ratacit care il cauta pe Mos Craciun, atrasi fiind de zapada si de miracolul orezariei de la minus 16 grade, dar nu gasesc nici un ren, nici o sanie, nici macar vreun cadou… nu gasesc decat multi copii tristi asezati in sir indian care strabat in graba podul ce ne uneste emisferele satale. Turisti vin si pleaca… cei mai indrazneti mai iau si un kilogram de pamant cu care isi astupa propriile gropi lasand insa in spate un gol ce nu poate fi acoperit decat de metri cubi de apa de ploaie, de kilograme de soare si multa culoare. Mie acum imi lipsesc 18 remorci si 3 camioane dar nu ma plang. Tocmai am descoperit in spatele orezariei un deal din chirpici din care pot astupa aproape orice gaura.

Acum ceva timp am incercat sa renunt la productia de orez si sa o inlocuiesc cu ceva mai productiv: prajituri cu mere. Nu am reusit decat sa inund cateva canale inundabile si sa golesc cateva borcane. Mi-au sarit muncitorii in cap. Nu m-am lasat usor si am vrut sa-mi pacalesc constiinta cu boabe de porumb presate. Le importam noaptea de la vecinul de Norvegie si foloseam praf de stele pentru a le transforma in pasta, pe care apoi o derivam in orez. Nu am reusit. Revolta a fost inevitabila. Au existat victime in ambele tabere: eu mi-am pierdut primul camion iar ei s-au ales cu mult zgomot de fundal. Atunci am inceput sa sforai. Era modul meu de a ma revolta impotriva satenilor.

Voua nu vi se pare cel putin ciudat ca nu puteti tipa in propriul sat? Eu am ramas uluit cand am mers in piata centrala si am tipat: “HAI….” si… nimic. Nu s-a auzit nimic. Ceva se hranea cu sunetele scoase de mine si nu se auzea nimic. Nici eu nu auzeam ce vreau sa tip. Era un strigat mut care nu ar fi fost in stare sa trezeasca nici macar pietrele, un strigat ce se vroia un indemn pentru toti cei care vroiau sa se elibereze de propria glie dar care ma facea sa arat penibil in propriul sat, ma simteam ca unul din milioanele de boabe de orez: SINGUR!

6 thoughts on “Singuratatea bobului de orez

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *