Insemnari

Citeam acum cateva ore pe un blog despre cat de patetici pot fi uni baieti atunci cand vor sa agate pe cineva.

Rapid Iasi-Bucuresti Nord: grup puternic etilizat si asiduu zglobiu anima vagonul 4. Pentru ca se gasesc 2,3 indivizi dornici sa isi exercite mitocania, adresand tinerei de langa ei insinuari ludice de genul: "Mitzi, si esti singura?", "Da-te, bah, sa trec eu acolo sa vorbesc cu domnisoara ca tu nu stii"; pentru ca o umbra de om cu ochii pe jumatate inchisi si vorbind intr-un grai de alcool ma intreaba de 15 ori (pe numaratelea) daca nu ii dau o casca de la walkman sa asculte si el muzica; pentru ca intr- un final se impinge in mine pentru a se asigura ca primeste un raspuns; pentru ca nici dupa ce este rugat "respectuos" sa stea la locul sau nu isi domoleste avantul de socializare.

Mi-am adus aminte de mine si de "abordarile" mele… sau mai exact de cat de mult ezitam/ezit inainte sa fac "un pas". Eram in clasa a 11-a cred si ma uitam de 2 luni dupa o domnisoara din clasa a 9-a. O vedeam foarte des pe culoarele liceului si din cand in cand si pe strazile targului. Cred ca mi-am creat in jurul ei o mica poveste. Eram fascinat de ochii ei albastri.

Intr-o zi m-am trezit cu ea in fata. Emotii. "Buna. Eu sunt Gelu". "Carmen". Continuarea… Dupa 30 de minute ne sarutam si distrugeam tot misterul si farmecul.

Acum… nu mai am curajul de a aborda pe cineva pe strada, in poli, in lift… in cel mai bun caz astept sa gasesc o cunostinta comuna si fac rost de id de mess… Ce copil sunt! Din nou problema "41".